Se poate echipă de fotbal fără antrenor? 

Păi, cum să nu?! Ce, cînd eram mici, pe maidan, aveam antrenor? Sigur că se poate. Se poate orice cînd e vorba să te joci. Cînd, însă, fotbalul devine un business sau o artă, atunci e ca şi cum o mare companie nu ar avea un şef executiv ori o orchestră ar cînta fără un dirijor. Ambele pot funcţiona, da, o vreme, dar ce cacofonie! Nici fotbalul n-a scăpat de vechea poveste de pe la noi: toţi ne pricepem la toate. Şi, da, priviţi ce ţară minunată ne-am făcut! Cum merg toate ca unse, cum înfloresc oraşele şi satele, cît de curate sînt pădurile (bine, alea care mai sînt), cum se învîrt ca după soare spitalele, şcolile, poliţia, tot. Sigur, la fel şi bandiţii la drumul mare, Primărie, Guvern sau Parlament, violatorii, criminalii, sugătorii la ţîţa statului, marii salariaţi publici şi extrem de marii pensionari speciali. Dar, pînă la urmă, sînt şi ei oameni şi trebuie să se bucure din plin de binefacerile unui sistem de ispravă, aşa cum e cel de la noi în care oricine poate să facă orice. De exemplu, domni burtoşi cu chipiu şi domniţe cu părul pînă la şale şi gene pîn’ la cozoroc, legănîndu-şi savant partea mediană a trupului odată cu care se unduie lasciv pistolul şi cătuşele, cred că pot fi păstrători ai ordinii şi ai legii. Aşa şi în fotbal. Din fericire, şi aici putem striga de cîteva ori „Aleluia!“, în urma intervenţiilor patronilor în viaţa tehnică a echipelor lor nu moare nimeni. Nu e nimeni sechestrat, nu se lasă cu sînge liber consimţit, hăcuieli sau schingiuiri. Poate psihice, dar asta e altă treabă, rănile nu se văd, deci nu există – noi am rămas tot la povestea cu Moromete şi girafa. Hai, că m-am făcut prea mult că nu înţeleg. Întrebarea e despre FCSB şi tătucul ei care mai avea puţin şi îl punea antrenor pe portar. Ăla de la poarta de intrare, nu de la cea de joc. Cu cît mai puţin important omul, cu atît mai maleabil. E o regulă de aur a tuturor autocraţilor. Şi rezultatele se văd. După cum ziceam, o ducem minunat. Tot înainte, tovarăşi!