Am urcat de multe ori în regiunea schiabilă de deasupra stațiunii austriece Sölden. Sînt doi ghețari acolo cu nume de balauri curgători – Rettenbach și Tiefenbach –, despărțiți de un tunel prin care se poate trece cu schiurile. Cînd am ajuns prima oară în acea zonă montană magnifică, în urmă cu mulți ani, ni s-a părut a fi capătul lumii. Ne-am mirat să mai găsim atunci doi români pe acele coclauri, alpiniști, care-și făceau de lucru prin zona interzisă a crevaselor. I-am considerat niște adevărați temerari. Cu timpul ne-am obișnuit acolo și a ajuns să ni se pară ca acasă (nu chiar pe la crevase). Acum știm că nu acela e capătul lumii. Pe pîrtia de pe Rettenbach, în fiecare an, la sfîrșit de octombrie, se deschide în mod tradițional Cupa Mondială la schi alpin, un eveniment sportiv cu mult public, difuzat în întreaga lume. Între timp, mulți alți români au descoperit locul, iar în unele sezoane am asistat pur și simplu la invazii ale lor. De-a lungul anilor, am vizitat rînd pe rînd mai toate stațiunile de schi de pe valea Oetz-ului, de la liniștitul domeniu schiabil Hochoetz pînă la fabulosa stațiune Sölden sau mai exclusivista Obergurgl. N-am ratat nici mai excentrica și mai noua Küthai și nici băile termale de la Längenfeld.

Revin însă la locul ghețarilor, la peste 3000 de metri altitudine, și la priveliștea care se deschide de pe vîrful Schwarze Schneid. De acolo, în valea dinspre sud-est, se zărește ceva ce mi-a stîrnit întotdeauna curiozitatea. Pare o altă stațiune de schi. Se disting niște cabluri, niște instalații de urcare și chiar o cabană care se conturează destul de clar în depărtările văii cînd vremea e frumoasă. Adică, dincolo de ceea ce noi consideram odată capătul lumii, mai e o lume. E evident că nu poți ajunge acolo direct. Lumea care a devenit a noastră e despărțită de locurile acelea printr-un fel de plapumă imensă de zăpadă. Sînt alți ghețari ce par și mai înspăimîntători decît Rettenbach sau Tiefenbach. M-am întrebat, la început fără să mă gîndesc prea mult, ce-o fi acolo. Apoi, în anii care au urmat, întrebarea m-a bîntuit din ce în ce mai insistent. La un moment dat, m-am hotărît să apelez la Google Maps. Am avut surpriza să constat că și fiul meu căuta același lucru: lumea de dincolo de ghețari, de peste mări și țări, cum se zice în povești.

Cînd eram copil eram curios să aflu ce e dincolo de dealul Pițigaiei pe care îl vedeam pe geam din casa bunicilor. Mi s-a spus că, dacă mergi și mergi și mergi, după dealul acela și încă alte multe dealuri, în cele din urmă ajungi la Fieni. Înainte de Fieni însă, știam și că poți găsi poienile cu iarbă albastră. O iarbă care se albăstrise din cauza petrolului care exista sub pămînt în locurile acelea. N-am văzut-o niciodată, a rămas ca o poveste. La Fieni am ajuns mult mai tîrziu pe acea cale de peste dealuri, cu mașina, după ce s-au asfaltat niște drumuri. Țin minte că de-abia atunci lumea de dincolo de dealuri a devenit concretă. Tot așa, în copilărie, mi-a stîrnit curiozitatea ceea ce se afla dincolo de Drumul Grănicerului din Bucegi, adică dincolo de zonele binecunoscute pe care le tot bătusem. Era miraculosul culoar Rucăr-Bran care, în cele din urmă, a ajuns să-mi fie un loc chiar ca acasă. Într-un mod oarecum similar mă fascina și ce e dincolo de mare, de Marea Neagră, bineînțeles. Mi s-a spus că era Georgia. Ce nume, Georgia... N-am pus niciodată piciorul acolo, dar la un moment dat, cînd am mers în Armenia, am zburat cu avionul pe deasupra mării și a Georgiei. Și acea lume de poveste a intrat oarecum măcar în orizontul meu vizibil, dacă nu chiar palpabil. De fapt, dacă mă gîndesc bine, asemeni altora din generația mea, mi-am trăit copilăria sub spectrul fascinației unei alte lumi, nespuse, cea aflată dincolo de Cortina de Fier. O lume pe care am descoperit-o după 1989.

Dar lumea de dincolo de plapuma de zăpadă a ghețarilor, stațiunea aceea misterioasă, mi-a rămas încă neștiută și cu atît mai specială cu cît am zărit-o sclipind în depărtare, ca o intuiție. Dacă n-ar fi văzut-o și alții, aș fi zis că e doar în imaginația mea. Uitîndu mă pe hartă, cum spuneam, am descoperit că ar putea fi o foarte mică stațiune (doar vreo 40 de kilometri de pîrtii, ceea ce, deși e mai mult decît pîrtiile însumate de pe întreaga vale a Prahovei, în Austria e aproape egal cu zero). Straniu însă, nici pe hartă și nici pe imaginile din satelit nu pare să existe vreun drum care să ajungă pînă acolo. Cine și cum ar merge în pustietatea aia albă și de ce? Ființe ca noi sau altfel? Să fie o altă lume? Care schiază? O lume dincolo de cea pe care o știm, dincolo de ceea ce am cucerit pînă acum încetul cu încetul, cu pasul și cu mintea. Promit să încerc să aflu ce e acolo și să vă dau de știre.