De ce ne identificăm patriotic doar cu vorbele mari? De ce nu au „greutate“ simbolică actualele însemne naţionale, sau cele ale marilor instituţii publice? De ce e delirantă imageria principalelor locuri în care statul îşi exercită puterea? De ce tînjim după ordine socială, „lume civilizată“ şi viaţă „ca-n Germania“? Nu pretind că am cheile acestor întrebări, dar vă propun, vreme de cîteva săptămîni, un exerciţiu de gîndire simbolică.  

Vă mai amintiţi cît de important era, înainte de 1989, ca atunci cînd aveai o pereche de blugi, să se vadă eticheta de la spate şi capsele de la buzunare? Vă amintiţi cît de căutate erau pungile de plastic venite din Occident? Era o mare victorie să poţi obţine (dincolo de cărţi, reviste, discuri) orice emblemă, orice etichetă care putea fi aplicată pe o haină sau pe un tricou. La mare preţ erau şi abţibildurile, „stickerele“ de toate soiurile, multicolore, reflectorizante, cu care ne puteam decora bicicletele, genţile de voiaj, penarele, mapele din piele sau din vinilin, ghiozdanele, frigiderele, uşile din casă, tot ceea ce putea fi prezentat, arătat public. Vă mai amintiţi cum lipeam etichete cu Philips şi Sony pe aparatele de radio româneşti şi pe radiocasetofoanele ruseşti? Atunci cînd nu exista şansa de a face rost de unul dintre aceste însemne ale lumii libere, soluţia extremă era şablonul de carton, care se suprapunea pe obiectul pe care doreai să-l inscripţionezi, să-l „umpli“ cu identitate, după care trebuia să dai cu osîrdie, în spaţiile decupate, cu diferite vopsele sau cu cremă de ghete. Plimbarea prin oraş, ţinînd sub braţ unul sau mai multe discuri de vinil, ale uneia dintre legendarele trupe rock ale Occidentului, era o situare identitară în toată regula, luată în cel mai serios mod cu putinţă.  

Evadările din ordinea simbolică a comunismului căpătau, uneori, dimensiuni de glumă suprarealistă. În 1983, Dinamo învingea la Bucureşti, cu 3-0, pe SV Hamburg. Meciul s-a transmis în direct, la televizor. Jucătorii germani purtau pe tricouri logotipul BP (British Petroleum), sponsorul echipei de la acea vreme. În România, la meciurile din campionatul naţional, nici nu putea fi vorba, în acei ani, de a apărea pe stadion, purtînd pe tricou însemnul unui sponsor. Era o chestie capitalistă, o dovadă evidentă a exploatării omului de către om. Abia în primăvara lui 1988, la doi ani după cîştigarea Cupei Campionilor Europeni, jucătorii de la Steaua apăreau, în premieră pe ţară, purtînd pe tricouri însemnele Ford. La două săptămîni după transmisia în direct a meciului cu Hamburg, la Govora, în judeţul Vîlcea, se juca un alt meci, de mari ambiţii locale, în campionatul judeţean. Echipa locală, Sănătatea Govora, întîlnea rivalii de la Păstorul Vaideeni. Departe de ochiul vigilent al cenzurii de la nivel central, jucătorii de la Vaideeni au făcut, cu de la ei putere, un excepţional transfer simbolic. E drept, gestul de creaţie artizanală a identităţii vizuale a unui brand inspirat din ce văzuseră la televizor a fost întîmpinat de publicul gazdă cu rîsete homerice şi ironii crunte, dar rămîne profund semnificativ, în resorturile lui mimetice. Folosind un şablon de carton şi cremă neagră, de ghete, jucătorii de la Vaideeni au imitat întocmai contururile emblemei de pe tricourile nemţilor de la Hamburg. Cu o diferenţă. În loc de BP, pe piepturile inimoşilor fotbalişti, se odihneau, mîndre şi pline de identitate, literele PV. De la Păstorul Vaideeni.  

Însă toate aceste recursuri la împrumutul şi asumarea de identitate, de apartenenţă, de situare personală, nu veneau doar din forme uşoare de mimetism. Aceste afirmaţii publice, nonverbale izvorau, în mod firesc, şi din respingerea ordinii simbolice a sistemului comunist. Trăiam în interiorul unui mecanism extrem de complex şi de bogat, un adevărat arsenal de imagerie simbolică din care, practic, nu prea puteai să ieşi.  

Încă de la cea mai fragedă vîrstă intrai pe marea poartă a ordinii simbolice a sistemului. Din pruncie şi pînă la pensionare, în funcţie de meserie sau de vîrsta la care te aflai, treceai, vrînd-nevrînd, prin mulţimea de organizaţii care compuneau societatea socialistă multilateral dezvoltată. La maturitate, chiar dacă nu deveneai membru al Partidului Comunist, tot ţi se găsea un loc în gigantica organigramă a puterii populare. Era aproape imposibil, atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei, să nu figureze pe lista unei organizaţii, fie că era vorba de Gărzile Patriotice, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste sau comitetele de femei. În 1976, a apărut Organizaţia Şoimii Patriei, gîndită să-i cuprindă pe toţi preşcolarii şi elevii, de la 4, pînă la 7 ani. Era primul pas în ordinea simbolică a sistemului. Uniformele cu pantalonaşi sau fuste albastre, cămăşuţele portocalii, cu epoleţi, fundiţele roşii cu tricolor, ecusoanele, pălăriuţele pentru fete şi şapca albastră pentru băieţi erau prima linie a rîndurilor de uniforme pe care le îmbrăcai de-a lungul unei vieţi. Tot atunci, încă de la grădiniţă, primeai primele date ideologice şi pătrundeai în vasta galerie de simboluri ale sistemului. Şoimul patriei trebuia să ştie cum arată drapelul partidului, să recunoască portretele tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi ale tovarăşei Elena Ceauşescu, iar primirea în organizaţie se făcea în cadru festiv, cu părinţi, educatori, autorităţi şi pionieri, care înmînau, cu solemnitate, fundiţele, drapelul şi insignele organizaţiei. Pe urmă, după împlinirea vîrstei de 7 ani, dacă erai merituos, cu rezultate bune la învăţătură şi purtare, intrai în Organizaţia de Pionieri. Aici, solemnitatea momentului avea cu totul alte cote decît cea de la festivităţile Şoimilor Patriei.  (continuarea în numărul viitor) 

 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.