Ultimii ani au fost marcaţi de prezenţa în spaţiul public a cuvîntului emblematic penal, folosit cu intenţie critică – în primul rînd faţă de cei care au încercat să modifice legile Justiţiei în interes personal –, respins cu multă supărare de cei care se considerau etichetaţi injust. Argumentele principale ale taberei care contestă relevanţa termenului se referă la imprecizia lui şi la o presupusă incorectitudine din punct de vedere juridic şi moral. Evident, penal nu este folosit astăzi ca termen juridic, ci ca etichetă negativă în sfera socială şi politică. Desigur, nu este un termen definibil cu precizie ştiinţifică; o anumită doză de vag este însă inevitabilă pentru cuvintele limbii comune, al căror sens, înainte de a fi înregistrat în dicţionare, este stabilit de uz, de acceptarea de către un număr mare de vorbitori. Ca multe alte cuvinte ale limbii, penal are sensuri diferite şi utilizări în registre stilistice diferite. Sensul juridic este primul în ordine cronologică, dar nu singurul în diferitele varietăţi ale limbii. În DEX, cuvîntul este înregistrat doar ca adjectiv, aplicabil abstractelor, cu definiţia de bază „referitor la infracțiuni și la urmărirea și pedepsirea infractorilor“. S-a tras de aici concluzia că substantivul penal, referitor la persoane, ar fi inexistent sau incorect. Există însă şi alte ipostaze ale cuvîntului, pe care le cunosc probabil cei mai mulţi dintre vorbitori. În argou, adjectivul penal a cunoscut o neaşteptată extindere semantică, iniţial ca marcă „din interior“ a vieţii condamnaţilor, cu dezavanajele ei; dicţionarele de argou şi cărţile despre lumea interlopă şi despre viaţa de închisoare au înregistrat, în ultimele decenii, sintagme ca ţigară penală, haine penale, ceai penal, femeie penală, fetiţă penală, mîncare penală (de exemplu, arpacaşul gătit ar fi beton penal) etc. La un moment dat, adjectivul penal a devenit, în limbajul tinerilor şi în argoul expresiv, un intensificator ambiguu, cu sensuri pozitive sau negative în funcţie de context, în care semnificaţia negativă pare totuşi să se fi impus: fază penală, muzică penală. Presa se foloseşte de ani buni de ambivalenţa cuvîntului, pendulînd între sensul argotic de intensificare („tare, intens, teribil“) şi cel „referitor la infracțiuni“: zeci de titluri din Internet vorbesc de distracţie penală (implicînd şi petrecerea intensă, şi consecinţele unor acţiuni legale). În aceste utilizări lărgite, penal are şi destule ipostaze substantivale: de exemplu, femininul (o) penală se poate referi la o prostituată, la o ţigară sau la o băutură proastă.

Utilizarea socială şi politică actuală nu este direct legată nici de definiţiile juridice, nici de dezvoltările argotice, dar păstrează contacte cu ambele zone. Uzul substantival (într-un articol mai vechi, citam o atestare din presă, din 2008 – „un penal la consiliul judeţean“ –, referitoare la un ins cu dosar penal, suspect de ilegalităţi) este de fapt rezultatul unui proces metonimic – de desemnare a unei entităţi în baza unei relaţii de contiguitate, a legăturii cu anchetarea şi condamnarea penală. Orice metonimie are marele avantaj de a utiliza o scurtătură semantică, de a evita descrierea completă. Un simplu detaliu este ales să denumească întregul, pentru că este considerat cel mai important, la un moment dat. Ca şi metaforele (baroni locali, dinozauri, firme-căpuşă etc.), metonimiile din limbajul politic acţionează prin prototipuri. Toată lumea ştie la ce se referă în cazurile clare, chiar dacă limitele aplicării conceptului nu sînt – şi nici nu pot fi – nete. De altfel, cei care se indignează de imprecizia utilizării substantivului penal nu au nici o rezervă în a vorbi de statul paralel – o sintagmă mult mai greu de definit, folosită tot ca emblemă de solidarizare.

Uzul pe care l-am putea numi jurnalistic şi curent, marcat social şi politic al cuvîntului penal nu este identificabil nici cu cel strict juridic, nici cu cel argotic. Privit în limitele uzului său critic, polemic, nu se justifică nici acuzaţiile de discriminare care i s-au adus. Substantivarea adjectivelor din sfera morală şi socială nu poate fi subiectul unei precise delimitări juridice; afirmaţiile despre imorali, mincinoşi, plagiatori, abuzivi, corupţi, incompetenţi nu sînt condamnări, ci evaluări inevitabil subiective, pentru că se raportează la un anumit ideal social şi etic al momentului. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).