Dacă-ți permiți, îți cumperi sau îți construiești o casă. Și-o aranjezi așa cum ți-ai visat. Deși procesul ăsta pe unii îi aduce în pragul apoplexiei, iar pe alții la un pas de divorț. Asta e. Ce să faci?! Fericirea are, întotdeauna, un preț. Nu așa zic vorbele înțelepte?

Aranjarea cuibușorului sau a fortăreței în care ne mutăm e un proces lung, plin de evenimente și cheltuieli neprevăzute. Uneori, armonia cuplului sau liniștea interioară a individului sînt, literalmente, pulverizate din cauza acestei etape a vieții. Pentru că pe unii dintre noi casele în care locuim ne reprezintă în foarte mare măsură, nu-i așa? Ele devin semnele reușitei în viață, mărcile felului în care le arătăm celorlalți cine sîntem, cine am ajuns, ce putem, ce „valoare“ avem, cum ar intona cu patos maneliștii, adevărații cronicari ai zilelor noastre. Dar există și oameni care nu pun cel mai mare preț pe așa ceva. Pentru ei, casa e un spațiu de locuit care trebuie să fie un adăpost bun, să îndeplinească un set de condiții ale civilizației. Și cu asta, basta. Tot așa, după cum stai cu banii, poți să-ți închiriezi o locuință. Una pe măsura „valorii care o ai“. Poate să fie un etern provizorat, un perpetuu împachetat-despachetat, sau o mare boierie, în spații „ultrafinisate“ și decorate de cei mai sofisticați „profesioniști în domeniu“. Sau poți să fii un element al consistentei lumi reale, pe care unii dintre noi nici măcar n o observă. Adică s-o duci foarte prost. Și să trăiești în mizerie – indiferent de accepțiunea acestui cuvînt –, uitîndu-te la televizor și văzînd cît de mult „suferă“ unii oameni, în timpul procesului de desăvîrșire și de amenajare a designului interior din locuința lor.

Oricum ar fi, în inima celui mai „select“ cartier rezidențial sau la capătul orașului, în „zona nefrecventabilă“ din vecinătatea gropii de gunoi, „designul interior“ e o noțiune care merge mult dincolo de realitatea și calitatea amenajărilor și decorațiunilor interioare. Designul interior poate însemna mult mai mult decît atît. Și, nu, n-o să poposim deloc în zona truismului conform căruia vedem lumea în funcție de nivelul de confort al spațiului în care locuim. Adică, dacă stai ca un boier, ți se pare că lumea e un loc în care merită să zăbovești, iar dacă stai prin canale sau, în cel mai bun caz, într-o locuință socială, ți se pare că viața în sine e o mizerie. După cum n-o să călătorim nici prin spațiile luminoase ale narațiunilor – altminteri, verosimile uneori – care spun că „lumina vine din interiorul ființei“, indiferent dacă ai încălzire în pardoseală sau dacă te încălzești de la „paradisul“ unei aeroterme vechi și scorojite. Sau, poate, chiar habar n-ai despre ce-ar putea fi aia o sursă de căldură. Deci nu spre zonele acestor evidențe ne vom îndrepta atenția. Ci spre faptul că, așa bogat, luxuriant, elaborat, „chicios“, sofisticat sau fără nici o noimă, sărăcăcios, dezordonat, există și un design de interior al minții fiecăruia dintre noi. Designul din cap.

Spațiul în care locuim proiectează o anumită ordine și stare de spirit spre spațiul nostru interior, spre zonele lăuntrice ale ființelor noastre. După cum se întîmplă și în direcție inversă. E firesc. Iar între mizeria cruntă, lipsurile groaznice, privarea de condiții elementare ale unui trai civilizat și boieria cea mai pufoasă din cele mai strălucitoare cuibușoare de nebunii, există o legătură de… design. Una cît se poate de reală. La propriu. În lumea în care se trăiește bine, cînd îți faci o casă, colaborezi cu un arhitect și cu un designer de interior. Unii, ca să se simtă mai realizați în viață, spun că-și „angajează“ arhitect și designer. În lumea în care se trăiește prost, evident că nici nu poate fi vorba despre așa ceva. Acolo ești mulțumit dacă ai un acoperiș deasupra capului. Iar la mijloc, între aceste limite extreme, se găsește o vastă zonă de lălăială. Cea în care viețuim mulți dintre noi. Un no man’s land în care impostura și compromisul au depășit orice cotă de piață, devenind piața însăși. Dar un spațiu în care se pot întîmpla, uneori, și lucruri foarte frumoase.

Cu toate astea, de la un capăt la altul al acestor lumi atît de diferite, există niște „designeri de interior“ care influențează toată suflarea, indiferent de avuție și statut social. Nu contează că stăm într-o casă superbă, dintr o zonă rezidențială minunată, sau într-un bordei cu antenă de satelit, la capătul unui cartier mizer sau al unui sat uitat de lume. S-ar prea putea să avem același „designer de interior“. Același specialist care ne concepe imaginea, decorațiunile, obiectele și ne aranjează piesele de mobilier din propriile noastre capete. Pentru că mințile noastre ne locuiesc pe noi, ca ființe. „Designerii“ ăștia de interioare ale capetelor lucrează cu idei, cu spaime, cu emoții, cu enervări, dorințe de înrolare într-o categorie anume, cu isterii, cu iluzii de certitudine, cu glume proaste, mitocănii, strîmbături, limbă de lemn, poceli, gîngăveli, cu arsenale întregi de idioțenii. Ei ne propun, de fapt ne impun, zilnic, felul în care arată interioarele noastre din capete, atunci cînd mai aprindem lumina pe-acolo. Îi vezi peste tot, cît e ziua de lungă, dîndu-se-n stambă, scăldîndu-se în confortul statutului pe care îl ocupă.

În orice lume ai locui, „designerii“ ăștia îți intră-n cap și se-apucă să „creeze“ și să facă amenajări pe-acolo. Nu contează cîți bani ai. Uneori, nu contează nici cîtă educație. Nu mai are importanță dacă dormim pe cele mai scumpe saltele din lume sau direct pe ciment, ori pe pămîntul gol. E foarte posibil să „lucrăm“ cu același „designer“. S-ar putea ca atmosfera de la noi din capete să fie „creația“ aceluiași tip. Ăsta succes, stimați telespectatori! Pentru că nu ascultăm punctele de vedere ale unor „formatori de opinie“. Le credem imediat. Și le înghițim. E o chestiune de minimă demnitate: opiniile ni le putem forma de unii singuri.