Celebrul dicționar online al companiei americane Merriam-Webster – o subsidiară a Encyclopaedia Britannica – a publicat, conform obiceiului, cuvîntul cel mai căutat al anului 2018. Procesul de alegere ține cont și de numărul de căutări, dar mai ales de influența familiei lexicale și a cîmpului de semnificație ale cuvîntului respectiv, în contextul american. În cele din urmă, redacția alege un cuvînt, în funcție de puterea pe care acesta o manifestă, în cadrul vieții publice a Statelor Unite ale Americii, de-a lungul unui an. Doamnelor și domnilor, în aplauzele dumneavoastră, va urca pe scenă vedeta lexicală a anului 2018! Cuvîntul care a marcat discursul public american e reprezentativ pentru direcția preocupărilor de a înțelege, și spune multe despre starea de spirit a acelui spațiu în anul care tocmai se încheie. Ei bine, acest cuvînt este „justiție“!

Și iată cum, indiferent de PIB, de nivel de viață, de dimensiune și influență în lume, se dovedește că avem aceleași preocupări pe care le au și americanii. Ne chinuie aceleași griji. Se cheamă că am ajuns, cumva, la același nivel cu societatea de peste Ocean. N-a fost ăsta visul atîtor și atîtor români? Iată, fără prea mare efort, i-am ajuns pe americani. Din moment ce ne preocupă aceleași lucruri, însemnă că avem aceeași agendă publică. Putem sărbători în an centenar faptul că, deși n-am reușit să fugim cu toții din această țară, societatea românească are aceleași preocupări cu lumea în care mulți ne-am fi dorit să ajungem. Ce rost mai are să pleci? De ce să mai bați drumul pînă acolo, la capătul lumii? Ca să dai peste aceleași discuții pe care le auzi și aici? Cine ar fi crezut că atunci cînd pe noi ne chinuie cumplit, pe dinăuntru, gîndul că ne îndepărtăm de lumea civilizată, s-ar putea să constatăm că ne găsim, de fapt, în plină civilizație?

Vorba tatălui unui bun prieten. Cu niște ani în urmă, se întorsese dintr-o vizită la fiica lui, sora prietenului meu, stabilită la New York. Era vesel, impregnat de lumea în care stătuse vreo jumătate de an. I se părea că totul e senin, că nu merită să-ți faci griji pentru nimic și că omul, în general, are o condiție profund ameliorabilă. Zîmbea cît era ziua de lungă. Muzicant de meserie, pensio­nar, cînta voluntar pe terasa unui restaurant. Cum apăreai pe terasă, cum îți trăgea o dedicație și-ți mai făcea și cinste cu o băutură. Era într-o formă care contrasta flagrant cu meclele căzute ale tuturor concitadinilor. Lîngă el, rătăcit în abisul unei melancolii, mesteca la clape partenerul lui de cîntări de-o viață. Imaginea de pe scenă era tulburătoare. Doi muzicanți, cîntînd pe o terasă aproape goală, într-o seară de toamnă călduță și tristă, ca o saramură eternă, din care ai senzația că nimeni nu va mai ieși niciodată. Unul dintre ei, purtînd o cămașă hawaiană multicoloră, pe cap cu o pălărie de Panama și animat de o exuberanță năucitoare, cîntînd alimentat de o energie neverosimilă, venită din altă lume. Celălalt, îmbrăcat complet în gri stins, cu fața căzută, ca o clădire lovită într-un bombardament, cu ochii injectați, pierduți în neantul unui gînd fără capăt. Tîrziu de tot, cînd s-a hotărît să ia o pauză din entuziasmul cîntării, l-am întrebat pe tatăl prietenului meu: „Cum fu, nea Eugene, în America?“ Mi-a mai comandat o vodcă, sprijinit pe un glas tunător, din care nu se scursese încă toată cîntarea. Pe urmă, mi-a zis: „Cum să fie, mă?! Ca p-aicea, pă la noi. Oameni ca toți oamenii, o stradă, așa, mai mare, da, muult mai mare dăcît asta a noastră dîn centru, pă care e plin toată ziua dă mașini. Copaci d-o parte și dă alta a drumului și… asta e toată treaba. Ce-am văzut la ei e că nu știa să pescuiască neam. Avea scule, ecrane, dracu’ să-i pieptene, da’ numa’ io prindeam, cu un băț găsit p-acolo. Să uita la mine ca la mașini străine. Zicea ei ceva, da’z dai seama că n-am înțeles nimica. Da’ era frumos rău. Ei pă limba lor, io pă românește, ne-am împrietenit, cum s-ar zice. Le-am arătat cum să leagă firu’, alea, alea… În rest, ca p-aici pă la noi, doar că… mai mare, așa…“

Interesant e că americanii au căutat în dicționare, nu doar au folosit intensiv cuvîntul „justiție“. În toate dimensiunile sale de semnificație, foarte generoase în limba engleză. Oare noi am făcut la fel? Am căutat în dicționar să aflăm cum se definește justiția? Dar corupția? Am avut curiozitatea de a-i descoperi cîmpurile vaste de semnificație? Strict ca număr de căutări, pe primul loc la americani, în intrările pe Merriam-Webster, a ieșit cuvîntul „naționalism“. Căutarea acestui cuvînt a crescut cu, țineți-vă bine, 8.000%, după ce a fost folosit cu larghețe de președintele Donald Trump într-un discurs celebru, în care s-a declarat naționalist. „Naționalism“ e definit în Merriam-Webster ca „loialitate și devotament față de o națiune“. Dar, mai ales, „ridicarea unei națiuni deasupra celorlalte și plasarea accentului principal pe promovarea culturii și intereselor sale, ca opuse celor ale altor națiuni sau grupuri supranaționale“. Iar explicația continuă. „Naționalism“ este deseori înțeles în opoziție cu „patriotism“, care înseamnă „dragostea și devotamentul cuiva pentru țara sa“, lucru care „nu implică în mod necesar o atitudine de superioritate“. Pe locurile 2, 3, 4 s-au situat cuvintele „pansexual“, „stea călăuzitoare“, „epifanie“. Iar cuvintele anilor trecuți, din 2010 pînă acum, au fost „feminism“, „ireal“, „-ism“, „cultură“, „știință“, „socialism“, „pragmatic“.

Cu toate asemănările și deosebirile dintre lumi, și la noi cuvîntul anului poate fi „justiție“. Așa cum pot fi și multe altele, dintre cele vehiculate atît de des în spațiul public. În 2017, cele mai căutate cuvinte pe dexonline.ro au fost „a abroga“ și „amnistie“. Normal. Nu?! Care o fi cuvîntul anului 2018, la noi?