Scriitorul britanic Tom Sharpe a devenit celebru cu primul său roman din seria „Wilt“ (avîndu-l adică în postură de personaj principal pe profesorul de colegiu tehnic Henry Wilt), în anul 1976. Am reluat recent acest text burlesc și mi-am dat seama că, în spatele comediei, se ascunde o problemă de maximă seriozitate. Dacă-mi permiteți o scurtă trecere în revistă a narațiunii, veți vedea imediat de ce. Henry Wilt, profesor de Studii Liberale la un fel de şcoală profesională englezească, prizonier într-un mariaj monoton şi blocat în poziţia de asistent de rangul doi, se consideră un ratat irecuperabil, dezvoltînd sumbre reverii diurne, cu iz freudian. Visează să-şi ucidă soţia casnică, supraponderală şi mereu nemulţumită, şi îşi urăşte – pînă la disperare – studenţii rudimentari. În sfîrşit, în urma unui lanţ de evenimente suprarealiste, declanşate la o petrecere, Wilt reuşeşte să fie arestat şi anchetat, sub suspiciunea de omor. La bairamul amintit, protagonistul, în stare de ebrietate, fusese umilit public de amfitroană, o americancă postmodernă, feministă şi nimfomană, care l-a înţepenit într-o păpuşă gonflabilă, expunîndu-l apoi tuturor. Eva Wilt, nevasta personajului, isterizată, pleacă într-o croazieră (direct de la petrecere, fără să-şi anunţe soţul!), alături de feminista perfidă şi de soţul ei semipsihotic. Henry se procopseşte cu păpuşa pe care, turbat, o îmbracă în hai­nele doamnei Wilt şi o aruncă, ulterior, într-un puţ ce urmează să fie cimentat. Păpuşa – bănuită de toţi (de la distanţă) a fi un cadavru de femeie supraponderală – e descoperită şi, cum toate indiciile trimit la erou, profesorul va fi reţinut şi supus interogatoriului.

Wilt nu poate explica (nu știe, de altfel) unde se află soţia sa şi, întrucît păpuşa a fost deja cimentată, se vede nevoit să înfrunte bănuielile de crimă ale investigatorului principal, inspectorul Flint, un poliţist versat. Obtuz prin profesie, acesta are idei fixe, funcţionale totuși în interiorul psihologiei criminale. Şi în cazul lui Henry, Flint şi-a lăsat instinctele detectiviste să o ia înaintea raţiunii, creîndu-i eroului un profil de asasin periculos. Inspectorul nu se îndoieşte nici o clipă de faptul că eroul şi-a omorît nevasta şi că, sub presiunea interogatoriului continuu, mai devreme sau mai tîrziu, va ceda, mărturisindu-şi crima. Paradoxal însă, Wilt descoperă, în contextul arestării, nebănuite voluptăţi de comunicare și începe să deguste jocul de-a șoarecele și pisica. Dispreţuit de soţie şi studenţi, protagonistul primeşte acum – din partea tuturor – o atenţie desăvîrşită, fiind ascultat şi înregistrat cu minuţiozitate. Amănuntele povestirilor lui (absolut banale şi imposibil de incriminat în vreun fel) sînt disecate pe toate părţile, ca venind, bineînţeles, dinspre un criminal pervers. Flint nu vădește ambiguităţi legate de profesor, ci numai certitudini. El intră într-un tip de transă investigatorie, privîndu-l pe Wilt de somn (trei zile şi trei nopţi) şi trecîndu-l prin serii infinite de întrebări epuizante (venite de la anchetatori succesivi). Protagonistul rezistă, dar, după un timp, devine conştient de o insurmontabilă şi sinistră realitate. Revelaţia în cauză constituie situaţia specială la care mă refeream la început.

Wilt realizează că, orice s-ar întîmpla (scoaterea păpuşii din beton, întoarcerea soţiei sale, în carne şi oase etc.), mintea lui Flint nu mai poate fi schimbată. El e încremenit în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, şi rămîne opac la mutaţiile realităţii din jurul său. Pentru Flint, Wilt a comis o crimă oribilă şi nici învierea tuturor morţilor, urmată de apariţia lor la poliţie, pentru a-l susţine pe Henry, nu ar avea cum schimba această convingere fundamentală (păpuşa va fi excavată din ciment, în final, iar Eva Wilt va suna la poliţie pentru a afla ce s-a întîmplat cu soţul ei, dar Flint va sta, cu adevărat, neclintit în impresiile lui). Prin urmare, Wilt încearcă un mic experiment. Se hotărăşte să spună inspectorului ceea ce el doreşte să audă, eliberîndu-l astfel din transă. Mărturiseşte „omorul“ într-o lungă declaraţie scrisă, inventînd o poveste abracadabrantă. Afirmă că şi-a tocat, cu multă grijă, consoarta la fabrica de mezeluri Sweetbreads. De acolo, victimele au sfîrşit, cu siguranţă, în plăcintele cu carne şi cîrnaţii localnicilor. Înnebunit de fericire, Flint declanşează un monstruos proces de analiză, în laboratoarele criminalistice, a mezelurilor şi conservelor de la Sweetbreads. Lumea este oripilată de veşti, dezvoltînd nevroze canibalice. Presa, poliţia şi opinia publică privesc, cu siderare şi, totodată, cu mînie mocnită, către detectivul surmenat. Nici o analiză, nici o urmă nu par să confirme oribila mărturisire. Descumpănit, Flint reciteşte declaraţia lui Wilt. Găseşte incongruenţe strigătoare la cer şi incompatibilităţi pe care nici măcar un poliţist începător nu le-ar fi trecut cu vederea. Mai mult, hîrtia a fost semnată, în bătaie de joc, „Little Tommy Tucker“ („orfanul cerşetor“ din cîntecele de inimă albastră ale englezilor), lucru neobservat iniţial de Flint – orbit de obsesia că Wilt ar fi fost vinovat.

Cum a putut un anchetator cu experienţă să cadă într-o capcană atît de grotescă? Nimeni nu ne va răspunde la întrebare. Nici Wilt, nici autorul şi nici măcar Flint însuşi. Aici însă localizez eu partea serioasă a acestei comedii negre. Nu definim, în universul exterior, decît ceea ce am definit deja în cel interior. Sîntem captivi în subiectivitatea noastră într-un mod absolut şi gîndim lumea doar prin grila prejudecăţilor proprii. E o realitate, nu ezit să observ, la care oricine merită să mediteze din cînd în cînd.

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.