Una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de spionaj cunoscute în istoria recentă a fost cea de extragere din Uniunea Sovietică de către serviciile secrete britanice a colonelului KGB Oleg Gordievski, în 1985. A fost o trecere a lui peste granița dintre URSS și Finlanda, în portbagajul unei mașini diplomatice, în condițiile în care Gordievski fusese deja descoperit de către contraspionajul sovietic, mai exact deconspirat de către o celebră cîrtiță din CIA, care știa că acesta dădea informații britanicilor. Dacă n-ar fi fost scos în ultimul moment din URSS, cu siguranță că ar fi fost executat, ca atîția alții, în ciuda îmblînzirii regimului comunist care începea să se facă simțită sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Acest episod plin de suspans a fost povestit de însuși Gordievski, într-o carte autobiografică, tradusă recent și în românește (Editura Corint, 2021).

Ce scrie Gordievski dovedește că spionajul poate fi uneori, în realitate, cel puțin la fel de palpitant ca în filmele sau în cărțile de ficțiune. Colonelul KGB știa, bineînțeles, foarte multe despre funcționarea instituției în care fusese înrolat și despre metodele de spionaj sovietice. Fusese la un pas de a fi numit șeful rezidenței KGB de la Londra, adică un fel de coordonator al spionilor sovietici din Marea Britanie, după ce lucrase peste douăzeci de ani ca ofițer KGB acoperit la ambasadele sovietice din Copenhaga și Londra. În urma informațiilor că Gordievski se dăduse de partea britanicilor, sovieticii l-au chemat la Moscova să-l ancheteze, dar, grație unui plan pus dinainte la punct împreună cu serviciile britanice, a reușit să scape sau, în termeni specifici, a fost „extras”.

În fine, întreaga poveste merită citită ca atare în carte. De remarcat în această autobiografie este însă fenomenul, foarte rar întîlnit, care l-a făcut pe un membru KGB, intrat în temuta organizație încă din tinerețe (avînd și un tată comunist convins, participant la revoluția bolșevică și fost membru al NKVD), nu doar să ajungă să îmbrățișeze complet valorile occidentale, dar chiar să-și riște viața pentru a le apăra de agresiunea sovietică și comunistă. Chiar autorul analizează problema: „Și în prezent cred cu tărie că decizia de a ajuta Occidentul a fost singura mea opțiune; totuși m-am întrebat adesea de ce atît de puțini membri ai instituțiilor sovietice din domeniul politicii externe – KGB, GRU și Ministerul Afacerilor Externe – au dezertat în timpul vieții mele”. Singura concluzie la care ajunge Gordievski e că sistemul sovietic de selectare și îndoctrinare a celor care primeau misiuni în străinătate era, pur și simplu, eficient. Cît despre el însuși, Gordievski povestește cum s-a trezit treptat la realitate, văzînd cum se trăiește în Occident și făcînd comparație între relațiile interumane din țările străine în care a lucrat și cele din Uniunea Sovietică. Multe observații de detaliu l-au șocat de-a lungul timpului, printre primele fiind diferențele de comportament dintre grănicerii din lumea comunistă și cei din Occident sau constatarea că în Vest, pe străzi, oamenii care purtau uniforme erau mult mai rari decît la Moscova. Apoi, asistînd la ridicarea Zidului Berlinului: „Văzînd zidul ridicîndu-se și fiind martor la ura și disperarea pe care comunismul le provoca cetățenilor obișnuiți, am priceput că aveam de-a face cu un regim și ilegal, și criminal”. A constatat și cum, din cauza comunismului, tipologia rusului obișnuit s-a schimbat în timp, oamenii „amabili și normali” care crescuseră înainte de revoluția bolșevică au fost tot mai mult înlocuiți de așa-numiții homo sovieticus. Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia dirijate de la Moscova a fost picătura care l-a determinat să semnalizeze occidentalilor că vrea să defecteze. Gordievski scrie în cartea sa: „Mulțumesc Domnului pentru momentele în care am putut vedea adevărul și pentru că am scăpat de procesul de îndoctrinare, înainte să fie prea tîrziu”.

Un ofițer KGB scăpat de procesul de îndoctrinare? Mai exact, un om care, deși a fost supus cu intensitate acestui proces, s-a lămurit ulterior cum stau lucrurile, pe deplin? Păi, în lumea liberă de azi observăm ce putere are fenomenul ăsta al îndoctrinării. Nu doar vechea îndoctrinare comunistă, remanentă încă la mulți oameni trecuți de o vîrstă, dar și cele de tip mai nou, teoriile antivaccin, de exemplu, sau îndoctrinarea politică produsă de unele televiziuni. Sînt indivizi inteligenți pe care nu ai cum să-i mai scoți din falsa poveste țesută în jurul lor și în care cred nedezmințit. Oameni complet schimbați de propaganda de toate felurile. De aceea, procesul psihologic de „trezire” prin care a trecut Gordievski pare extrem de interesant, cu atît mai mult cu cît e povestit de el însuși. Un proces interior pe care, de exemplu, unul ca Mihail Gorbaciov nu l-a parcurs pînă la capăt. Dar apropo de Mihail Gorbaciov, la înțelegerea lui surprinzător de bună cu Margaret Thatcher și la ameliorarea relațiilor dintre URSS și Occident o contribuție esențială a avut-o chiar Oleg Gordievski. Acesta a consiliat-o personal pe Doamna de Fier înainte de întîlnirile ei cu noul lider de atunci de la Moscova. A fost căutat pentru consiliere în relațiile cu sovieticii și de alți șefi de stat, inclusiv de Ronald Reagan. Informațiile lui au „uns” acele relații. Și totuși la Moscova era condamnat la moarte. În Marea Britanie, în schimb, a fost decorat de regină.

Pentru colaborarea sa cu serviciile secrete occidentale, Gordievski nu a cerut niciodată bani, așa cum au făcut alți defectori. El își explică motivele ca fiind pur ideologice. Se spune că Gordievski e omul din umbră care a schimbat în bine cursul Războiului Rece. Și astăzi trăiește păzit.