Colegul meu slavist, Jebediah Zgrip­țuroi, avea numele în antinomie profundă cu identitatea. Mai întîi, Jebediah – pronunțat „americănește“, Gebădaia. Venea pe filiera neoprotestantă a tatălui care își visase băiatul pastor. Nu a fost să fie. Jebediah s-a simțit atras de lumea rusofonă, de mic, deși nu avea vreo motivație obiectivă în familie. A devenit, taman invers în raport cu speranța părintelui (de a-l vedea, într-o bună zi, predicator puritan în America, în „Noul Canaan“ carevasăzică!), specialist fruntaș în cultura și civilizația lumii vechilor ruși pravoslavnici. Vă dați seama ce furori producea bietul Zgripțuroi profesorilor moscoviți atunci cînd li se prezenta, suav, Gebădaia? Se mirau toți de sonoritatea arhetipală, ebraică, biblică a numelui și începeau să-l iscodească, obositor, pe posesorul său. Kak în sus, kak în jos, kak la dreapta, kak la stînga, de nu mai știa nefericitul universitar pe unde să scoată cămașa. Și mai era, apoi, și terifiantul Zgripțuroi. Ți-ai fi imaginat o fiară în spatele lui, doar auzind brutalul apelativ. Cînd îl întîlneai însă pe profesorul Zgripțuroi, intrai în derută. Afișa, dimpotrivă, o cumsecădenie absolută și o blîndețe aproape intimidantă. Nu părea niciodată prost dispus și te copleșea, pur și simplu, cu politețuri în orice împrejurare. De fapt, unicitatea personajului deriva fix din acest detaliu: din curtoazia sa excesivă. Dincolo de manierele ultraelegante, Jebediah dezvăluia o obsesie pentru pronumele personal de politețe. Pe scurt, se adresa cu „dumneavoastră“ tuturor. Dacă în ecuație ar fi intrat profesorii, studenții și personalul administrativ al Universității, totul s-ar fi încadrat, ultimativ, într-o cutumă generală a civilității, dar Zgripțuroi nu renunța la „pluralitatea“ adresării nici acasă, cu soția și fiul, își „dumneavăstrea“, de asemenea, rudele apropiate ori îndepărtate. Le vorbea cu „dumneavoastră“ copiilor și animalelor (cîinelui lui – un simpatic ciobănesc german – îi spunea „domnul Lupu“ și nu „Lupu“, așa cum te-ai fi așteptat!). În fine, unii șușoteau că l-ar fi surprins pe slavist folosind termenul de „dumneaei“ cu referire la propria-i servietă…

Un monument de politețe așa­dar, care te bulversa fie și la in­te­rac­țiunile benigne, cotidiene. Întîmplarea a făcut să stau alături de el, la un moment dat, pe parcursul unui zbor către un oraș din vestul țării. I-am sugerat să-mi zică pe nume, întrucît ne cunoșteam de decenii bune. L-am pus într-o dificultate teribilă (am regretat imediat că am deschis respectiva discuție). Fruntea i s-a crispat, iar expresia i s-a schimonosit din cauza presiunilor interioare. După cîteva minute de îndoieli, surprinzător, mi s-a confesat: „Domnule profesor, eu nu sînt, cu adevărat, politicos și nici măcar influențat de retorica rusofonă (unii cred că aș trăi sub umbrela discursului bombastic răsăritean, din unghiul formației mele profesionale!). Ca să fiu sincer pînă la capăt, eu rămîn numai precaut în eschiva mea ceremonioasă. Mă apăr deci prin intermediul formulelor supradimensionat-politicoase. De trădare, de dezamăgire, de vulgaritate, de intruziune. Am descoperit, din tinerețe, virtutea protectoare a civilității. La vremea respectivă, am lăsat, de vreo două ori, garda jos și consecințele s-au dovedit devastatoare. Fără scutul civilității, am ajuns o victimă tristă. Am renunțat, la insistențele unor colegi, să mai folosesc adresarea cu dumneavoastră în relația cu ei și, instantaneu, m-a lovit tsunami-ul unei realități sordide. Am avut revelația fețelor autentice ale celor implicați. Le am cunoscut micimea sufletească, lipsa de principialitate, suficiența, ticăloșia, ipocrizia, nerușinarea. Mi-am dat seama că politețea reprezenta obstacolul salutar al tuturor acestor vicii. Ea dilua cumplitul adevăr, îl transforma în ceva digerabil, tolerabil. Îl proiecta într-o butaforie salvatoare, funcțională, acceptabilă, deși, admit, total falsă. Ieșit din umbra înșelătoare a aparențelor sociale – unde, să recunoaștem, politețea joacă un rol central! –, individul se complace rapid în instinctualitate. Trece pe pilotul automat al creierului reptilian. Devine un animal. De aici la legea junglei – cred că veți fi de acord cu mine – nu mai e decît un pas. De ce să permitem monstrului interior să ne guverneze viața? De ce să sucombăm în ființa primară?“

Am dezvoltat brusc un respect uriaș pentru filozoful Jebediah. Am realizat că omul pătrunsese, empiric, în adîncimea existenței. L-am urmărit, în aeroport, cum își trata respectuos bagajul („Dumnealui este întotdeauna simplu!“) și cum i se adresa afectuos telefonului mobil („Dumneavoastră aveți, sper, semnal!“). Ne-am despărțit politicos, el mulțumit că a reușit să fie înțeles, eu bucuros că nu avusesem ocazia, în absența „dumneavăstrelii“, să dau frîu liber fiarei din mine. Cine știe ce ar fi ieșit? Sînt sigur că animalul ăsta îl așteaptă, de mulți ani, pe Zgripțuroi pe la colțuri pentru a-i da o mică lecție de viață… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.