Generația mea a învățat în școală o istorie falsificată de propagandiștii regimului ceaușist. Unele lucruri ne-au intrat în minte și n-au mai ieșit de acolo. Așa se face că, și astăzi, unii dintre noi mai dăm din cînd în cînd peste cîte o prostie prinsă din școală și ascunsă prin cîte un colț de memorie. Unele lucruri au fost deformate, altele au fost pur și simplu omise din manualele acelor vremuri. De fapt, istoria era un fel de film alb-negru bidimensional, foarte simplificat, cu personaje rele sau bune. Turcii și nemții erau răi, domnitorii noștri erau întotdeauna de partea binelui, exceptîndu-i pe regii mai recenți a căror dinastie fusese înlăturată chiar de către comuniști și despre care nu se sufla o vorbă, ca și cum nici n-ar fi existat.

După Revoluție, citind mai multe cărți necenzurate, am început să văd culorile, nuanțele și adîncimile. Am înțeles că istoria, evident, n-a fost așa schematică, dar și că prezentarea ei depinde de stilul și de viziunea celui are o face. În ultima vreme, pe piață au apărut o mulțime de asemenea cărți de istorie „de autor”, cum s-ar spune.

Mi-a căzut în mînă Titani ai Istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea de Simon Sebag Montefiore (tradusă la Editura Litera în 2019), care conține poveștile unor mari figuri care au schimbat într-un fel sau altul cursul istoriei. Autorul însuși declară că alegerea lor a fost complet subiectivă. „Poate veți crede că unele nume lipsesc, iar că altele nu ar trebui incluse: face parte din frumusețea și din frustrarea inerente întocmirii oricărei liste. Veți găsi aici nume binecunoscute (...), dar și multe pe care poate nu le cunoașteți”, spune Montefiore în introducere. Sînt peste 170 de nume pe această listă, fiecare constituind cîte un scurt capitol (ceea ce e o performanță în sine), de la Ramses cel Mare pînă la „Omul tanc”, adică acel erou anonim filmat în momentul în care s-a așezat în fața unui tanc al armatei chineze, care venise să reprime manifestația din Piața Tiananmen. Și, exact cum a prevăzut autorul, de pe listă, mie unuia mi s-a părut într-adevăr că lipsesc niște nume (de exemplu, e Michelangelo, dar nu e și Leonardo da Vinci; nici Papa Ioan Paul al II-lea nu apare), după cum tot așa, despre altele, cel puțin la prima vedere, mărturisesc că nu știam nimic (Toussaint-Louverture, John Paul Jones sau Aurangzeb). Sînt convins că unii ar putea fi deranjați și că Buddha, Mahomed sau Iisus au fost trecuți pe o „banală” listă de personaje istorice.

Am fost curios să văd dacă printre cele 170 de mari figuri istorice, mai bune sau mai rele, e și vreun român. Este. Vlad Țepeș, bineînțeles (într-o astfel de istorie contează și moda, notorietatea actuală), care este prezentat cu acel caracter cunoscut în toată lumea, de conducător sadic și psihopat, care a ridicat tragerea în țeapă la rang de pedeapsă curentă,  folosind-o și ca strategie de înspăimîntare a inamicilor.

De la Montefiore putem descoperi noi, cei care am învățat o istorie „naționalizată”, și cît de interesanți și luminați au fost sultani precum Mahomed al II-lea sau Suleiman Magnificul (cel din serial). Cu alte cuvinte, aflăm că oamenii ăștia au făcut și lucruri mult mai importante decît să atace în mod „barbar” Țările Române și să se lupte cu ai noștri Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș.  

Din amintita carte, care probabil că nu se citește niciodată în ordinea capitolelor, se mai poate remarca și ceva ce Montefiore scoate neapărat în evidență, anume că destule dintre marile personaje ale Istoriei, mai ales cele mai rele, au avut origini obscure. A fost vorba adesea de indivizi cam ciudați, scăpați prin cine știe ce întîmplări de un destin obișnuit sau mizerabil, care s-au cățărat în vîrful cîte unei ierarhii, de unde făcut apoi lucruri teribile. Așa s-a întîmplat cu Hitler, care a terminat școala fără vreo calificare și a fost respins de două ori la Academia de Arte Frumoase din Viena, cu Stalin, fiul unui cizmar bețiv, care în tinerețe organiza spargeri de bănci și extorcări în folosul bolșevicilor, cu Mussolini, fiul unui fierar, arestat în tinerețe în Elveția pentru vagabondaj, cu Saddam Hussein care, bătut în familie, și-a petrecut adolescența mai mult pe străzi și a fost respins la colegiul militar, sau cu Mao Zedong, răzvrătit împotriva tatălui său care-l punea să muncească pămîntul. Să zicem că toți aceștia au profitat de tulbureala ideologică a nefericitului secol XX. Dar și cuceritori cumpliți, precum Gingis Han sau Timur Lenk, au fost doar fiii cîte unei căpetenii neînsemnate din zone îndepărtate ale Asiei. Un mare om de stat născut într-o colibă a fost și Abraham Lincoln, dar, bineînțeles, el nu face parte din seria celor pomeniți anterior. Din seria aceea ar fi făcut parte, desigur, și Ceaușescu. În mod just însă, Montefiore nu l-a considerat destul de important pentru a-l include printre cei care au schimbat cursul istoriei. El a schimbat doar manualele de istorie de care aminteam la început.