Munții Godeanu erau, cum probabil sînt și astăzi, rareori călcați de turiști. N-aș fi ajuns poate niciodată acolo dacă n-aș fi fost trimis, la începutul anilor ’90, să fac prospecțiuni geofizice. Abia ieșit din facultate, trebuia să mă descurc la comanda unei întregi echipe cu topografi, tehnicieni gravimetriști (chiar așa), gospodară (denumirea pe care o avea administratoarea), zilieri, șoferi și camioane, vreo 20 de oameni, fiecare cu obiceiurile și nebuniile lui. Căutam, chipurile, cărbuni. De fapt, „cărbunii“ erau un fel de ambalaj comercial al proiectului, scopul urmărit în acele vremuri fiind mai degrabă unul științific, adică o completare a cartărilor geofizice, umplerea petelor albe de pe hărțile de specialitate.

În fine, pe munte nu mergeam toți cei 20 de oameni deodată și nici toți la un loc, dar erau momente în care ne strîngeam cîte 10-12 oameni. Nu semănam cu excursioniștii fiindcă purtam cu noi aparate ciudate și stadii lungi pentru măsurătorile topometrice. Unii localnici credeau că vrem să le măsurăm pămînturile. Pe atunci, încă se temeau de cine știe ce nouă formă de taxare sau chiar de colectivizare. Unii puneau cîinii pe noi. Iar dacă avusesem vreodată o cît de mică teamă de cîini, era momentul să o las la o parte. Nu era cazul să mă fac de rîs printre muncitorii și zilierii proveniți în mare parte din zone rurale, oameni căliți, trăiți în natură și obișnuiți cu animalele. Cu potăile de prin sate nu mai aveam probleme. Învățasem să vorbesc cu ele pe diverse tonuri, în funcție de situație, de la blîndul „Cuțu-cuțu, ia uite ce chef de joacă are!“ pînă la hotărîtul „Ho-dîrrrr, marș, ia, la oi!“, strigat cu accent ciobănesc, dacă se poate spune așa.

Probleme mai mari am avut însă sus pe munte. Era puțin stranie atmosfera pe acele platouri înalte și pustii din Godeanu, la peste 2.000 de metri altitudine. Mi-aduc aminte reacția unui muncitor, cînd, acolo sus, am dat de un rîu (trecut pe hartă drept Rîu Șes). Muncitorul s-a oprit pe mal ca trăsnit și a început să-și facă cruci. Ce ai, Marine?, l-am întrebat. Păi, dom’ inginer, de unde vine toată apa asta aicea sus? Să știți că e lucru’ dracului. În cele din urmă, am reușit să-i înțeleg stupoarea, oarecum firească pentru un om de la munte. Rîul era lat aproape cît Prahova iar el nu înțelegea de unde se poate aduna atîta apă la o asemenea altitudine, mai ales că prin jur nu se vedeau culmi sau vîrfuri cu mult mai înalte, de unde să se fi scurs eventual zăpezile topite. Era într-adevăr cam curios, dar nu chiar inexplicabil. Primăvara erau izvoare din belșug.

Băteam coclaurile acelea în lung și-n lat. Rareori, după ore de mers, vedeam cîte o stînă. Auzisem că trebuie să avem grijă cu cîinii, că nu erau obișnuiți cu alți oameni în afară de ciobanii lor. Erau învățați să sară chiar și la urșii care uneori mai dădeau tîrcoale țarcurilor de oi. Am avut un prim semnal al comportamentului lor neobișnuit pe o creastă, cînd treceam pe marginea unei văi foarte adînci. În fundul văii (glaciare) era o stînă. Pînă acolo era un hău, că abia se vedea construcția de culoarea gardului de lemn nevopsit, iar țarcul ne apărea ca un mic dreptunghi maro pe fondul pajiștii ­verzi. Cîinii lătrau acolo în vale, se auzea ecoul. Ne-am văzut de drum pe marginea circului glaciar. Cineva a zis că acei cîini vin la noi spre creastă. Mi s-a părut o glumă. Cum să lase stîna și să urce un întreg munte? Ca să ce? După multe minute, lătratul a devenit sporadic, dar parcă mai sonor. Atunci am văzut două mogîldețe care urcau. Se opreau din cînd în cînd să mai latre, pentru ca apoi să-și reia neabătut drumul spre creasta unde eram noi. Pe măsură ce se apropiau, mogîldețele se transformau în niște cîini tot mai mari (cu ochii cît ceștile, cum era în povestea lui Andersen). Două fiare nebune care urcau din acele funduri de munte în dorința de a ne ataca. Eram vreo șapte oameni. Cînd distanța a devenit o aruncătură de piatră și intențiile lor neîndoielnice, asta am și făcut, adică am început să aruncăm cu pietre. Fiind mai sus și mai mulți decît ei, i-am dovedit. Au dat înapoi, dar au venit iar mai pe de lături și s-au repezit la o fată, zilieră, rămasă în urmă. Norocul ei că era curajoasă. I-a ținut la distanță cu stadia de măsură pe care o avea în mînă și cu pietre. A reușit să-i pună pe fugă, înainte să intervenim și noi. Mult timp ne-am mirat și de vitejia fetei, și de ciudata agresivitate a cîinilor.

A doua oară eram vreo zece bărbați. Am urcat pe un plai unde, brusc, ne-a ieșit în față o stînă mare. Ne-am trezit cu vreo 20 de cîini galopînd spre noi ca o haită înfometată, hămăind fercoce. 20 de guri negre pline de colți ascuțiți și de bale. Dacă e să apelez din nou la Andersen, de data asta aveau ochii cît pietrele de moară. Am luat poziții de apărare, dar fiarele s-au repezit direct să ne muște. Nu păreau deloc impresionate. Cineva a strigat: „Toată lumea jos!“. Și deși muream de frică, m-am așezat jos la fel ca și ceilalți. Cîinii s-au liniștit ca prin farmec și după cîteva secunde s-au așezat și ei jos, făcînd un cerc perfect la cîțiva metri în jurul nostru. Dacă încerca vreunul dintre noi să se ridice, începeau să mîrîie. Ne luaseră prizonieri și așteptau probabil să vină stăpî­nii lor. Numai că aceștia nu se vedeau nicăieri. În ciuda strigătelor noastre, preț de multe minute n-a apărut nimeni. Zece oameni în toată firea nu știam ce să facem. În sfîrșit, la un moment dat a apărut un om. Văzînd situația, cu bîta și cu vorba aspră a spart cercul cîinilor într-un loc. Ne a spus că trebuie să ne strecurăm pe acolo, fără să ne întoarcem cu spatele la cîini. Am format un fel de lanț și am ieșit din cerc printre mîrîieli. Am rămas ultimul, adică în poziția cea mai expusă. A fost teribil, dar am scăpat necapsat. Pe drumul de întoarcere l am felicitat pe cel care avusese ideea să ne spună să ne așezăm jos. Fără acel gest nu știu ce s-ar fi întîmplat. Mi am amintit de lucrurile astea cînd am văzut scena de pe 10 august în care protestatarii, tot așa, s-au așezat jos, iar jandarmii i au călcat totuși în picioare. Cîinii n-au fost ca jandarmii.

Foto: Tyler M. Yates, flickr