Rămăsesem la momentul în care, în largul marinei din Spartochori (port Spila), într-un golf din nordul insulei Meganisi, așteptam ca insul care părea stăpînul locului să ne permită acostarea. De la distanță, spuneam, omul ne inspira ideea de ciclop. De fapt, se uita cu un ochi la făină și cu altul la slănină, cum se spune. Am dat să ne mai apropiem puțin, dar el ne-a făcut semn să stăm pe loc. Înainte de orice, voia să ne explice condițiile acelei marine. Eu dădeam mașinile ba înainte, ba înapoi, încercînd să țin yachtul cît mai pe loc. El ne răcnea în engleză termenii acostării. „Avem aici mooring, ne ocupăm noi de el, nu-i nevoie de ancoră. Avem electricitate pentru vas și instalație de apă potabilă de la care să vă umpleți rezervoarele. Locul la ponton e unul dintre cele mai bune. Marina e privată, dar nu trebuie să plătiți absolut nimic. Singura condiție e să veniți cu toții la cină la taverna mea (și ne-a arătat restaurantul de pe plajă). Sînteți de acord?“ Eram, bineînțeles. Se pare că zeii făcuseră să ajungem chiar la marina de care ne pomenise Claudiu și tocmai trecuserăm printr-o negociere în cel mai pur stil grecesc, înainte să punem piciorul pe uscat.

De îndată ce s-a convins de acordul nostru, răcnit și el peste zeci de metri de apă, „ciclopul“ a început să ne dirijeze spre locul unde ne pregătise acostarea. Ne-am întors la cheiul de piatră pe care-l depășiserăm în primă fază. Mi-a făcut semne sugestive cu mîinile, cum să manevrez cînd motorul din tribord, cînd pe cel din babord. Atent să mă apropii ușor cu pupa de pontonul pe care, din locul timonierului, nici nu-l vedeam prea bine, abia dacă am observat cînd un băiat cu o barcă pneumatică a venit la prova-tribord trăgînd după el parîma de mooring, pe care ne-a aruncat-o peste bord s-o legăm de tacheți. Așadar, prima noastră acostare a lui Zizi – catamaranul – a fost o operațiune elegantă și fără emoții, grație acestui util ajutor al gazdelor. Odată debarcați, „Polyphem“, care se dovedea tot mai bun, ne-a repetat încă o dată condițiile, ne-a spus că poziția în care acostaserăm era de-a dreptul grozavă și s-a asigurat iarăși că nu vom uita de cina la taverna lui.

Micul golf înconjurat de dealuri verzi era splendid, iar noi începeam să ne simțim cu adevărat în vacanță. Lîngă marină era o mică plajă cu nisip, pe unde puteai intra în apa albastră. Un duș plasat chiar pe plajă făcea lucrurile și mai plăcute. Am înotat printre bancurile de peștișori care mișunau peste tot. Între timp, în marină au tot venit yachturi care au ocupat toate locurile bune. Ne-am felicitat că ajunseserăm mai devreme.

După ce ne-am uscat și îmbrăcat, ne-am așezat la masa rezervată special pentru noi. Era chiar pe malul mării, așa încît cel din capul mesei stătea cu scaunul aproape în bătaia valurilor. Ne-am ospătat precum grecii din vremea lui Odysseu. Gazda ne a pus pe masă un mare pește proaspăt, pe care ni l-a împărțit la opt. Cu niște tzatziki și alte antreuri, la care s-au adăugat cîteva carafe de cupru pline cu vin alb și sec, ne-am pus burta la cale, cum se spune, ne am ordonat gîndurile și ne-am liniștit nervii. Așadar, „ciclopul“ nu doar că nu ne a mîncat, ci chiar ne-a dat el să mîncăm pe săturate. Nota de plată n-a fost nicidecum exagerată, cu atît mai mult cu cît includea și toate taxele de acostare. Era bine.

E momentul să remarc aici că, pe măsură ce studiile de natură concretă avansează, se dovedește tot mai clar că, dincolo de valoarea poetică și simbolică a Iliadei și Odiseei, informațiile pe care le conțin au o serioasă bază reală. De altfel, Heinrich Schliemann a descoperit Troia luînd drept exacte unele informații din Iliada. Tot așa, potrivit metodicelor studii făcute de istoricii germani Armin și Hans-Helmut Wolf, de care am mai amintit, ciclopii din Odiseea ar fi existat în realitate pe coasta Tunisiei de astăzi. Cei doi cercetători susțin ipoteza că acei ciclopi nu erau niște ființe fabuloase, așa cum mulți alții au crezut înaintea lor. Ei au decoperit că, și în zilele noastre, berberii Achèche au obiceiul să-și sape în dealurile argiloase un fel de „grote speciale, ciudate, și care în Tunisia le sînt propriii numai lor“, în care se adăpostesc împreună cu oile și caprele. Grotele au intrarea în vîrful cîte unui deal, lucru care se potrivește perfect cu descrierea făcută de Homer peșterii lui Polyphem. În alte studii homerice (de exemplu, cele ale arheologului și geografului german Albert Herrmann) se atrage atenția că nu rezultă nicăieri din textul lui Homer ideea că ciclopii ar fi fost ființe cu un singur ochi. Există vase antice foarte vechi pe care e reprezentată scena orbirii lui Polyphem de către Odysseu, pe unele dintre ele Polyphem părînd a avea un profil normal, cu doi ochi, sau fiind chiar desenat explicit cu doi ochi, iar Odysseu îi scoate unul. Atunci cînd cineva își pierde un singur ochi, spun specialiștii, o vreme oricum nu poate vedea absolut nimic nici cu celălalt, e orbit complet, ceea ce nu contravine deloc poveștii lui Homer. Una dintre teoriile tot mai plauzibile e că ideea personajelor fabuloase cu un singur ochi s-a răspîndit abia ulterior, în antichitatea mai tîrzie (poate tocmai ca urmare a acestei povești, cu scoaterea ochiului, m-aș gîndi eu).

După această divagație teorietică, revin la povestea noastră cu așa-zisul ciclop, aflat nu în Tunisia, ci în Meganisi, care însă și el avea doi ochi, iar în plus s-a dovedit a nu fi dușmănos, ci dimpotrivă. După ce i-am plătit, ne-am întors pe puntea catamaranului nostru, am jucat cîteva done de bridge și apoi ne-am lăsat doborîți de somn în dulcea legănare a valurilor Mării Ionice.

Ilustrație: Polifem, wikimedia commons