Nu de mult a circulat un banc în care un copil întreba: „Mamă, e adevărat că pe vremea lui Ceaușescu toate Mega Image-urile erau goale?“ Știm bine că e foarte greu de explicat astăzi cum a fost în realitate comunismul. Paradoxurile lui, aproape de neînțeles pentru cine nu le-a trăit pe viu, erau exprimate în ultima perioadă a acelui regim tot printr-un banc: „Deși comunismul e cea mai bună dintre orînduiri, paradoxul este că în vremea lui toate magazinele sînt goale. Deși toate magazinele sînt goale, paradoxul este că toată lumea are congelatoarele și frigiderele pline. Deși toată lumea are congelatoarele și frigiderele pline, paradoxul este că toată lumea e nemulțumită. Deși toată lumea e nemulțumită, paradoxul e că toată lumea aplaudă.“

Cum se descurcau oamenii în acele vremuri și ce mîncau, în condițiile în care zahărul și uleiul erau raționalizate în toată țara (se dădeau pe cartelă), untul devenise un produs rar, aproape de lux, pîinea nu se găsea oricînd, iar în București și în alte orașe ți se cerea uneori buletinul ca să o poți cumpăra, berea apărea în comerț cînd era deja expirată, acră și nu mai făcea spumă, iar cînd la măcelărie „se băga“ carne, era de-a dreptul omor? Copiii de prin zonele cele mai vitregite, chiar dacă auziseră de banane, nu le văzuseră niciodată. Omniprezenta Coca-Cola de azi nu exista atunci decît prin filmele americane și devenise un fel de simbol al capitalismului și al lumii libere de dincolo de Cortina de Fier.

Și totuși, era viață și dincoace de Cortina de Fier. Precum în bancul cu paradoxurile, în toată mizeria aia, oamenii chiar mîncau bine cîteodată. Făceau tot felul de scamatorii și obțineau măcar produsele alimentare de bază. Soțiile, mamele și bunicile deveniseră gospodine neîntrecute, iar pe lîngă nelipsita carte de bucate a Sandei Marin, aveau tot felul de rețete pe care le păstrau cu sfințenie. Le schimbau între ele și-și completau mereu caietele în care erau notate. Am răsfoit recent un asemenea caiet plin de foi volante, care mi-a îndulcit copilăria. Moștenit în parte de la bunica mea, preluat apoi de mama, conține în special rețete de prăjituri. Un bun obicei făcea ca lîngă titlul fiecărei asemenea rețete să fie trecut și numele persoanei de la care fusese aflată, ca de exemplu: Chec ieftin (Luci), Pesmeciori (Cocuța), Minciuni (Isabela), Cremă la pahar (Alice), Șarlotă (Liliana). La o adică, „titulara“ rețetei, presupusă a fi deja experimentată în prepararea acelui sortiment, putea fi sunată pentru precizări. După un timp, pe lîngă faptul că e o sursă de rețete din copilărie, caietul te face să-ți amintești și să pomenești vechi prietene și cunoștințe ale familiei. Cele mai multe nu mai sînt. Liliana, de exemplu, era o actriță destul de cunoscută și te miri astăzi să descoperi ce preocupări gospodărești avea și ce prăjituri faine știa să facă.

Presupun că în multe case există sau au existat asemenea caiete de neprețuit. Ele pot da măsura unei bucătării ce a supraviețuit din perioada interbelică și poate și mult mai dinainte, o bucătărie delicioasă, „de casă“, care s-a aflat vreme de decenii într-un puternic contrast cu „lemnozitatea“ mîncărurilor care se serveau în mod „oficial“ în restaurantele comuniste.

În sfîrșit, dacă tot a trecut postul Paștelui, poate că vreți să aflați și o asemenea rețetă. E una de tort care se cheamă Trunchi de pom și care, odată preparată, arată destul de spectaculos. O redau exact cum am găsit-o scrisă:

Foaia – 6 ouă; 6 linguri zahăr; 1 ½ pahar nuci măcinate; 2 linguri pesmet.

Crema – 4 ouă; 250 gr. zahăr; 200 gr. unt; 2 batoane șocolată; ½ baton vanilie.

Foaia: se freacă gălbenușurile cu zahărul pînă se topește zahărul; se adaugă albușurile spumă, apoi nucile și pesmetul; se toarnă compoziția în tava tapetată bine cu unt și făină și se dă la cuptor. Cînd se coace, se răstoarnă pe un șervet umed (bine stors) și, caldă, se rulează cu șervetul. Se lasă așa pînă cînd se răcește.

Crema: se bat ouăle întregi cu 25 gr. zahăr (1 pahar); se bat pe mașină pînă se îngroașă, punînd vasul într-o cratiță cu apă care clocotește. După ce se răcește se amestecă cu untul (200 gr.) frecat spumă. Un sfert din această compoziție se amestecă cu două batoane de șocolată muiată pe mașină și care vor servi pentru a face „coajă“ pomului.

Cînd se răcesc toate, i se dă forma de trunchi de pom, punîndu-se crema galbenă în foaia rulată, iar cea cu șocolată pe deasupra.

Alături era și un mic desen. Tortul seamănă chiar cu o bucată tăiată din tulpina unui copac, crema de cicolată de deasupra fiind modelată în așa fel încît să semene cu scoarța copacului (i se pot face chiar și noduri cu cremă galbenă). Poftă bună!