Nici un alt papirus de epocă greco-romană nu are desene atît de multe și atît de bine făcute ca Papyrus Artemidorus, în condițiile în care desenele din Antichitate, ca și pictura de șevalet, sînt practic complet pierdute pentru noi. Asta – împreună cu suspiciunea de fals – explică de ce în mediul academic s-a discutat mai mult despre el decît despre oricare alt papirus în ultimii 50 de ani. Ce e mai greu de explicat este de ce polemici mai mult sau mai puțin savante s-au purtat în jurul lui pînă și în Corriere della Sera, Die Welt și Frankfurter Allgemeine. Ce societate e aia în care subiecte legate de Antichitate sînt discutate în cotidiene și săptămînale? În Germania a apărut o biografie, interesantă, a unui falsificator din secolul al XIX-lea, Konstantinos Simonides, de care s-a spus că ar fi fost autorul papirusului nostru (ceea ce nu cred). Pînă și la asta au apărut imediat recenzii în Süddeutsche Zeitung și alte cotidiene nemțești. Interesul pentru Antichitate, știu, este un lux.

Pe recto, cum spuneam în articolul anterior, papirusul are ceva text, cea mai veche hartă păstrată din Antichitatea clasică și studii de portret, de mîini și de picioare. Pe verso, papirusul a fost refolosit pentru un fel de Bestiar, cu 41 de schițe de animale, majoritatea fantastice sau măcar exotice: marabu, hiene, pești-lună și pești zburători, alături de armoniosul hibrid panteră-crocodil și de un leu cu aripi și coarne, mai suplu decît ar dori familia sa. Și mai interesante sînt vignetele cu lupte de animale: peștele-spadă (așa e numit în inscripție, xiphias, dar are picioare de felină) își mușcă reciproc coada cu tonul-fierăstrău (numit thynnopristis, un fel de dragon, de fapt), iar un elefant e sufocat de un șarpe gigantic. La bilete reduse, o capră și un rîs. Capodopera e un grifon care zboară cu un pui de leopard în gheare, urmărit de mama leopard la care se uită mînios și cu care schimbă vorbe grele. Toate astea anticipează ce vedem în mozaicurile pavimentale din Antichitatea tîrzie și sînt parțial reluate în mozaicuri contemporane cu subiecte nilotice, precum cel de la Palestrina. E un repertoriu de modele (cahier d’artiste? pattern-book?) din care artistul, sau poate clientul însuși, putea selecta ilustrații pentru mozaicuri sau tratate zoologice ori astronomice. E tentant să ne închipuim că desenatorul a avut carnetul cu el în 20 î.Hr. cînd în Alexandria a făcut popas un transport de animale indiene care mergea către Augustus (Strabon zice că printre animale era, măre, și o prepeliță mai mare decît un vultur). Dar probabil și desenele astea sînt făcute după alte desene, iar după ele se vor face alte desene. Naturalismul grec, exaltat ca o rebeliune împotriva schematismului, avea – pare să zică papirusul nostru, la sfîrșitul epocii elenistice – propriile sale convenții.

Nu știm care e proveniența papirusului (dar asta e valabil pentru multe papirusuri autentice, inclusiv evanghelii apocrife). Există o singură fotografie care arată un fel de mare ghemotoc de documente scrise pe papirus, udate, lipite și modelate. Această stranie jucărie de papier mâché nu era tehnic un cartonaj de mumie, deși poate provenea dintr-o mumie de animal; se cunoaște o coroană modelată din asemenea documente pentru un tip îngropat în Egiptul antic, coroană din care s-a recuperat de altfel un papirus cu un text al lui Empedocle. Așa-zisul cartonaj a fost dezasamblat într-o baie de enzime la Stuttgart în anii ’80, rezultînd vreo 25 de documente de tot felul referitoare la cetățenii din Alexandria, toate din primul secol d.Hr., plus papirusul nostru. Datarea cu C14 zice că papirusul, ca material, datează din perioada 40 î.Hr. – 130 d.Hr. Dar e drept că un falsificator putea să folosească un papirus autentic nescris, pe care să scrie cu cerneală făcută direct după rețeta luată din Pliniu cel Bătrîn, pur organică, fără conținutul de fier tipic pentru cernelurile din secolul al XIX-lea.

Cei care spun că Simonides (m. 1890) e autorul acestui manuscris văd în studiile de mîini de pe recto influența lui Rafael, a lui Goya, a ilustrațiilor din Enciclopedia editată de Diderot, a gravurilor astronomice ale lui Hevelius din Danzig. Textul ar semăna, zic ei, paleografic, cu manuscrise bizantine mult mai tîrzii și literele ar fi desenate, iar nu scrise (cu unealta de scris ridicată din cînd în cînd la mijlocul literei, cu retușuri pe care cineva care scrie firesc nu ar ține să le facă etc.). În realitate, scrisul de mînă din perioada de la sfîrșitul dinastiei Ptolemeilor și începutul administrației romane a Egiptului e cel mai puțin cunoscut din istoria, altminteri copioasă, a papirusurilor din Egipt. Iar mîini se pot desena și fără Rafael (girafa din P. Artemid. seamănă totuși cu cele copilărești ale lui Mordillo). Două motive mai concrete aici pentru care papirusul nu poate fi atribuit lui Simonides. În text apare un verb grecesc necunoscut pînă în 1885, cînd a fost publicat pentru prima oară fără ca măcar să fie înțeles corect de editor. Papirusul mai menționează un oraș, Ipsa, necunoscut pînă la descoperirea, prin 1986-1988, a unor monede de plumb bătute de acest oraș. (Un al treilea motiv e neștiințific – pur și simplu, încrederea pe care o am în fostul meu profesor Jaš Elsner, care a scris mult pe tema autenticității probabile a papirusului.)

Dacă, prin absurd, papirusul e totuși un fals, sînt sigur de un lucru. Că aceia care au profitat cel mai mult financiar au fost, de departe, ­dealer-ii și alți intermediari. Falsificatorul, dacă ar trăi, nu cred că și-ar permite să cumpere ediția științifică, publicată la Milano în 2008 (480 de euro), a propriului manuscris.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chih­limbar, Polirom, 2017.