Brașovul nu mai e ce a fost. Are străzi curate și drepte, asfaltul nu mai e plin de gropi și nici măcar ondulat, așa cum, de multe decenii îl știam. De jur împrejurul orașului au apărut șosele perfecte, cu multe benzi și noduri suprapuse cu indicatoare clare spre toate direcțiile. Showroom-urile de automobile, halele și fabricile nou-nouțe, parcă mereu proaspăt vopsite, fac ca intrările în oraș, din orice parte ai veni, să semene cu cele ale Innsbruck-ului, să zicem. Pînă și pitoreasca Stradă Lungă, cea plină odată de meseriași și ateliere, a început să arate mai...  renovată.

Centrul vechi te duce cu gîndul la oricare centru de oraș nemțesc sau austriac. Tot ca-n Austria sau Germania sînt și prețurile din micile buticuri care vînd brand-uri celebre de haine și încălțăminte. În Șchei, pe micile străduțe în pantă, au apărut vile care „se învîrt după soare”.

Munții din jur sînt aceiași dintotdeauna, dar parcă au alt farmec văzuți de pe terasa unui local cu vreo 20 de sortimente de cafea.

Brașovul ăla în care muncitorii de pe paltforma industrială se revoltau contra regimului Ceaușescu, din cauza mizeriei și a condițiilor proaste de viață și muncă, s-a transformat radical în treimea de veac scursă de atunci. Sigur, toată lumea poartă acum mască, dar asta e ceva trecător (sper).

● Prima oară am nimerit în satul Peștera de la poalele Pietrei Craiului din greșeală, în urmă cu vreo 30 de ani. Eram cu părinții mei și coborîserăm de pe vîrful La Om prea tîrziu ca să ne mai putem întoarce la cabana Curmătura, unde ne lăsaserăm bagajele. A trebuit să înnoptăm într-o căsuță de la marginea acelui sat, găzduiți de o femeie ce părea uitată de vremuri. Ne-a dat să mîncăm mămăligă tăiată cu sfoara, cu brînză și lapte, și ne-a culcat în așternuturi moi de puf, de mi se părea că plăpumile se umflau pînă la tavan (ce-i drept, nu era foarte înalt).

E un sat pitoresc, cu priveliști extraordinare fie că te uiți spre est la Bucegi, spre vest la Piatra Craiului sau spre nord-est la Postăvarul și Piatra Mare. Viața acolo era însă, pe atunci, foarte grea. Toaletele erau în curte, apa tocmai la izvor, încălzirea numai cu lemne aduse din pădure și așa mai departe. Astăzi, un drum bine asfaltat te poartă, pe serpentine, din Moeciu de Jos pînă la înălțimile Peșterii, care se prezintă ca un colț de Elveție, cu pensiuni și chiar hoteluri de multe stele, cu vile particulare construite în mod tradițional sau ultramodernist. Asfaltul se termină în dreptul unui ultim hotel cu un nume nobil și care dă impresia aceea de mare lux și confort adus în mijlocul naturii. La cîteva sute de metri, pe drumul care continuă neasfaltat, am descoperit și căsuța de care am povestit, bine modificată și ea, dar încă recognoscibilă după poziția și curtea ei în pantă. Drumeți sau bicicliști cu echipamente colorate  cutreieră toată vara drumurile din zonă, în vreme ce vaci grase și frumoase pasc pe pajiștile verzi ale satului.

 Am trecut de mai multe ori în ultima vreme prin Branul cu al său celebru castel. Dintr-o localitate cu vagi pretenții turistice, pe vremea comunismului, a devenit azi un furnicar plin de străini aflați într-o permanentă flendureală, la orice oră din zi și din noapte. Mulți turiști care probabil că sînt fascinați de povestea lui Dracula. Înțesat de pensiuni și hoteluri cu firme strălucitoare și multe luminițe care se aprind noaptea, cu magazine amestecate, terase și cofetării cu designuri tradiționale sau futuriste, Branul are un aer eclectic și derutant. Nu prea înțelegi unde începe și unde se termină, iar de n-ar fi castelul n-ai prea înțelege nici unde-i centrul și nici care-i rostul acestei așezări. Drumul principal care-l străbate, de fapt șoseaua Pitești-Brașov, e într-o veșnică reparație, ceea ce contribuie la senzația de neașezare. Fiindcă, mai degrabă decît o așezare, locul pare să fie o neașezare.