Alejandro Aravena (premiul Pritz­ker în 2016) și Nieto Sobejano sînt doi dintre arhitecții chilieni recunoscuți la nivel global. Arhitectura chiliană a devenit unul dintre subiectele preferate ale revistelor de arhitectură. I se dedică monografii. Totuși, de unde au apărut acești starhitecți chilieni? Dacă ar fi fost englezi, japonezi, americani, germani, acest lucru nu ar fi mirat pe nimeni. Cum a reușit Chile, o țară confruntată cu o sîngeroasă dictatură, să exporte arhitectură? Sînt două întrebări pe care mi le-am pus cu obstinație și pentru care, măcar parțial, am găsit răspuns, un răspuns fascinant care merită povestit și repovestit.

După cel de-al Doilea Război Mondial, arhitecții chilieni se găseau într-un impas: moștenind o arhitectură neocolonială comună, adaptînd un modernism lipsit de entuziasm și repere, ei resimțeau acut lipsa unei identități, a unei arhitecturi care să-i reprezinte, să-i comunice, să le fie proprie. În acest climat, profesorul arhitect Alberto Cruz Covarrubias, împreună cu poetul argentinian Godofredo Iommi, și alți arhitecți, sculptori, artiști, filozofi și-au propus un scop greu de atins, aproape donquijotesc: să descopere resursele și principiile pentru o arhitectură a Americii de Sud. Nici mai mult, nici mai puțin. Și, într-adevăr, cum să te poți gîndi la o arhitectură identitară, cîtă vreme nu ești conștient de caracterul acestei identități, altfel spus, fără să cunoști acel atribut, ori principiu, cauză care te face să te raportezi întîi la lume și, mai apoi, la arhitectură, într-o manieră personală, simplă, izvorîtă din suflet, pe care să o recunoști ca familiară, ca parte a unei moșteniri? Din acest motiv, Covarrubias și Iommi au pornit într-o primă călătorie de cartografiere simbolică a Americii de Sud, numită travesía, un voiaj al arhitecților, poeților și filozofilor de la Punta Arenas (Argentina) și pînă la Santa Cruz de la Sierra (Bolivia), menită să găsească propriul nord, printr-o suprapunere magică a Crucii Sudului peste continentul sud-american.

Apare astfel conceptul de Amereida, o juxtapunere a Americii și Eneidei, cristalizat inițial într-un poem colectiv coordonat de Iommi și, ulterior, într-o mișcare artistică și filozofică. „Entre simulacros y fantasmas las gentes de américa sólo imitamos… ¿qué origen?“ Drumul intelectualilor este un drum spiritual, un drum al Damascului, la începutul căruia se afla ideea de teritoriu comun ca origine pentru o cultură comună, iar la capăt se află un concept originar, o chintesență a spiritului Americii Latine, căutată pe parcursul miilor de kilometri străbătuți, chiar dacă, geografic vorbind, nu au reușit să ajungă la destinație, din cauza conjuncturii politice boliviene. Întrebîndu-se ce împărtășesc locurile vizitate și oamenii care le animă, în ciuda diferențelor etnografice, culturale, geografice, istorice, ei au găsit numitorul comun eidetic al acestora, decantat într-un cuvînt simplu: ospitalitate. Oriunde s-ar fi oprit călătorii, au fost întîmpinați cu bucuria de a împărți spațiul și bunurile, oricît de puține ar fi fost acestea.

Astfel ia formă, în 1971, un proiect experimental îndrăzneț, proiectul „Orașului Deschis“ (Ciudad Abierta), al Universității Catolice din Valparaiso (Chile). Întorși acasă, profesorii Școlii de Arhitectură și Design (EAD) achiziționează un teren de 270 ha de dune mișcătoare, situat la 16 km nord de Valparaiso, în Ritoque. Peisajul aspru, mereu schimbător, devine un spațiu al experimentelor spațiale și formale în care programul central de arhitectură este hospedería, casa de oaspeți, acea casă deschisă oricui și oricînd. Sub îndrumarea profesorilor școlii și invitaților, studenții proiectează și execută case de oaspeți eliberate de orice exigență formală, în care limbajul arhitectural se îngemănează cu cel poetic, rezultînd configurări insolite, căutări menite să fundamenteze un nou început. De altfel, fiecare act de construcție începe, în „Orașul Deschis“, cu un act poetic, faena, la care participă întregul colectiv, apoi continuă cu o metodă de lucru extremă, numită trabajo en ronda, o ștafetă în care fiecare preia ideile celorlalți și le dă formă într-o manieră vizibilă, expusă, creativă, asumînd posibilele eșecuri ca parte inerentă a drumului. Nu îndrăzneala de a fonda un oraș, cu faubourg, turnuri de apă, amfiteatru, spații publice, sculpturi și case de oaspeți, este uluitoare, nici curajul de a experimenta, ci încăpățînarea și forța de a continua timp de 50 de ani un proiect care-și asumase dintru bun început sfîrșitul impresionează și rămîn unice în lume.

Energia, creativitatea și poezia investite în „Orașul Deschis“ au dat, în cele din urmă, roadele scontate, generînd o forță vitală pe care arhitecții chilieni contemporani o utilizează din plin, căci „arhitectura nu este doar o disciplină capabilă să ofere un răspuns tehnologic şi estetic pentru utilizare, ci, dimpotrivă, este expresia sufletului care se exprimă artistic şi poetic într-un mediu aflat în continuă evoluţie“ (Amereida). Proiectul „Orașului Deschis“ continuă și astăzi, poetic, în Ritoque… 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.