O singură dată s-a întîmplat să se descopere o prisacă în timpul unei săpături arheologice. Zecile de stupi găsiți în campaniile din 2004-2007, în Valea Iordanului, la Tel Rehov, sînt cei mai vechi din lume și singurii descoperiți vreodată în Orientul Apropiat înainte de vremea lui Alexandru Macedon. S-au mai găsit ici-colo, în Iberia pre-romană și în Grecia, vase din ceramică folosite ca stupi, de forme neobișnuite (o vreme li se dăduse în publicațiile anglo-saxone numele cilindrului în care îți lași umbrela cînd intri în magazin). Dar ele nu erau în poziția lor originală și nici în grup. E drept că alte asemenea vase apărute în săpătură cu siguranță n-au fost recunoscute ca stupi, mai ales că nu s-a gîndit nimeni să vadă dacă există vreun reziduu de ceară înăuntrul lor.

Prisaca a fost distrusă în jurul anului 900 î.Hr., adică puțin după datele întrucîtva convenționale ale domniei lui Solomon (arheologic, epoca fierului „IIA“). Ea a funcționat deci într-o vreme în care Tel Rehov era unul din cele mai mari orașe din Israel. Fără să fie menționat în Biblie, apare totuși în surse egiptene, inclusiv în lista orașelor cucerite de faraonul Shoshenq (Șișac în Vechiul Testament) cam în vremea în care arde și stupina noastră.

Într-un spațiu descris inițial ca un „subsol al clădirii H“ s-au găsit deci, pe trei șiruri paralele, fiecare cu cel puțin trei rînduri suprapuse, cîteva zeci de cilindri aproape identici de lut nears (amestecat cu paie și balegă), evident goi pe dinăuntru. Fiecare avea un mic orificiu de 3-4 cm la un capăt (pe unde intră și ies albinele – adică urdinișul) și un capac cu mîner în centru la partea cealaltă (pe unde intră și iese, ca să zic așa, apicultorul). Pentru cititorii mei prisăcari, curioși cu ce specificații tehnice lucrau omologii lor levantini, fiecare cilindru are cam 80 cm lungime, 44 cm în diametru, cu pereții groși de 4 cm. În doi dintre stupi mai erau încă faguri.

Mierea e pomenită de cincizeci și ceva de ori în Vechiul Testament. Pînă de curînd se credea că această miere era de fapt doar o chestie dulce produsă din curmale și smochine. De albinărit nu e vorba nicăieri, iar mierea e menționată explicit doar de două ori ca fiind „de albine“, de ambele dăți fiind vorba de albine sălbatice. După campaniile de la Tel Rehov, metafora biblică, frecventă, a țării „unde curge lapte și miere“ începe să sune altfel.

Asta nu înseamnă că know-how-ul stupilor de-acolo era local – foarte probabil, era egiptean. Stupi de felul ăsta sînt atestați într-adevăr în Egipt în perioade diferite, unii cu un mileniu și jumătate înainte de stupii biblici (de pildă, la Templul Soarelui al lui Niuserre din dinastia a cincea). În Egipt, albina era lucru mare. Mierea, pe lîngă faptul că era singurul îndulcitor, apărea în nenumărate rețete medicale și în tot atîtea ritualuri. Ceara se folosea pentru turnat bronzuri, pentru pictură, mumificare, producția de ambarcațiuni, înmănușarea lamelor de unelte și, esențial, aranjarea perucilor; din epoca ptolemeică, și pentru tăblițele pentru scris. Există patru imagini din arta Egiptului care ilustrează albinăritul în Orientul antic (singurele dovezi arheologice legate de asta, pînă la descoperirea de la Tel Rehov). Cilindri de aceleași dimensiuni pe post de stupi sînt comuni și azi în satele palestiniene (unii decorați cu reliefuri!), unde uneori se fac din ele adevărate ziduri, ca și în unele sate ale druzilor din Israel, și bineînțeles în Egiptul contemporan, unde o continuitate de 3500 de ani e un fleac.

E bizar că se țineau într-un spațiu urban dens construit aproximativ un milion de albine? Este nițel, dar nu prea mult. Analogii etnografice din Orient arată că merge și-așa. În plus, incomod sau nu, prisaca trebuia să fie în siguranță, nu undeva pe cîmp: conform reconstrucției, erau aici cel puțin 100 de stupi, și fiecare putea să producă 3-5 kg de miere pe an (și 0,5 kg de ceară), o avuție, ce mai.

Iar aici toate rapoartele publicate despre această extraordinară descoperire fac un pas foarte interesant, discursul fiind cam așa: organizarea unei activități atît de specializate, ca și capacitatea de a forța populația să tolereze atîtea albine în centrul orașului presupun o autoritate centrală foarte robustă, cu implicații pentru felul în care trebuie să înțelegem monarhia israelită. E multă frumusețe în saltul acesta logic de la polen la guvern, dar și, se-nțelege, primejdii.

La descoperirea de la Tel Rehov s-a adăugat foarte recent încă una, publicată anul trecut. Într-o mare casă aristocratică etruscă de lîngă Mantova (pe la 500 î.Hr. – adică epoca fierului italiană) s-au găsit niște faguri arși, aparent prinși într-un cadru din lemn de brad. (Notez aici, fără să caut vreo explicație, că în aceeași cameră-atelier s-au mai găsit și sute de rămurele de coral.) În sine, fagurii ăștia poate n-ar fi mare lucru, dar analiza polenului dinăuntru, combinată cu cunoștințele despre peisajul Lombardiei antice, dovedesc că acolo etruscii practicau un senzațional albinărit nomad. Știubeiele bătrînești pluteau cu barca ușurel, ca pe pluta lui Huckleberry Finn, iar albinele obțineau polenul din flori acvatice și din viile de pe malurile fluviului Pad, producînd o miere de viță-de-vie, pare-se, complet necunoscută azi. Cînd barca se afunda parcă prea mult în apă, unul din etrusci zicea, conform surselor antice: apăi, io gîndesc că, de-amu, îs plini ăști stupi. No hai cu ei și-om mere la Mantova…! 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.