Trecusem de primul examen de admitere din viaţa mea şi abia aşteptam să merg la şcoală. Înainte de clasa I, părinţii care voiau să-şi înscrie copiii la Liceul industrial nr. 34 trebuiau să-i aducă la un nivel de cunoştinţe de germană suficient, pentru a le putea fi predate materiile în limba lui Goethe şi Schiller. Astăzi, fostul meu liceu se cheamă Colegiul Goethe. Cînd am dat bacalaureatul, se numea Liceul Teoretic „Hermann Oberth“. Am petrecut acolo 12 ani, cu aceiaşi colegi şi aceiaşi profesori. Şi încă vreo doi ani din facultate – experienţă educaţională peste care aş fi sărit. Îmi era dor de şcoală, iar Academia de Studii Economice e la colţul străzii. Aşa că o cafea cu foştii mei profesori, adevăraţii profesori adică, nu cei cu greutatea titlului „universitar“ pe umeri, era mult mai ofertantă decît cursul la facultate. 
 
În acea zi de 15 septembrie 1988, cea mai mare bucurie a mea era să port ghiozdan. Era unul bleumarin cu marginile gri deschis. Imita pielea, evident că nu era „de marcă“. Aveam uniformă tot bleumarin, cu acea cămaşă odioasă şi aspră, în carouri mici, pe două nuanţe de albastru. Şcoala mea e şi astăzi pe strada Cihoschi, în spatele ASE-ului, la Dorobanţi. Ai mei parcaseră maşina pe strada care face dreapta astăzi, după clădirea British Council. De acolo trebuia să mergem pe jos, ca să mă integrez în primul „careu“ al vieţii mele. La nici cinci metri de Dacia 1300 „cu piese franţuzeşti“, cum se lăuda tata, mi s-a rupt o bretea de la ghiozdan. Nu aţi văzut nici o tragedie emoţională mai mare decît breteaua mea, în nici o telenovelă, pe nici un post de televiziune. Nu am plîns, dar sufletul mi se rupsese în două. Tata mi-a dus ghiozdanul în mînă ca pe o servietă-diplomat. Scriind, acum, mă uit la o poză de atunci, şi i se şi potrivea la costum. 
 
Prima amintire din curtea şcolii e legată de fostul meu coleg Alexandru Galan. Nu am fost cine-ştie-ce prieteni în şcoală, dar pe el l-am recunoscut primul în careu. Părinţii care îşi aduseseră copiii la şcoala germană îi avuseseră înainte la grădiniţa germană – pe Dorobanţi, la vreo 200 de metri mai sus de locul tragediei mele cu ghiozdanul. O mînă îmi era ocupată cu ţinutul lui Galan, cu cealaltă îmi luam rămas bun de la părinţi şi mă îndreptam spre clasă. 
 
La drept vorbind, cam asta e tot ce ţin minte. Recent însă, am fost transportat din nou cu gîndul la acea zi, de un mesaj venit de la o fostă colegă. Zicea aşa: auzi, pot folosi poza aia cu noi, din prima zi de şcoală, să ilustrez un articol despre mine într-o revistă? Mesajul venise de la Sonia Argint Ionescu, astăzi prezentatoare la TVR, atunci prima mea colegă de bancă. Şi mama şi-a amintit, cu ocazia asta, de prima zi de şcoală. Eu uitasem să-i povestesc întîmplarea, dar a primit un telefon de la doctoriţa de familie care văzuse articolul în revista pe care o citea la coafor.
 
Cred că amintirile mele, cantitativ destul de modeste, din prima zi se datorează faptului că am petrecut 12 ani în aceeaşi şcoală. Puţini (cred) au această şansă de a creşte într-o mare gaşcă. Includ în definiţia găştii generaţia mea (patru clase pe vremea mea), trei generaţii mai mari şi trei generaţii mai mici şi profesorii. De neuitat vor fi zilele în care chiuleam la toate orele doar pentru că nu citisem cartea la germană. Sau dimineţile cu mireasmă de cafea şi ziare în care profesorul de istorie discuta cu noi, de fapt, politica vremurilor, dar strecura abil elementele istorice pe care inteligenţa noastră hormonală refuza să le absoarbă altfel. Sau taberele de la munte, şi vara, şi iarna. Sau doamna dirigintă care mi-a fost profesoară de engleză, timp de zece ani, şi dirigintă, preţ de opt. Sau ultima ţigară din WC-ul băieţilor de la etajul al treilea, la care au participat toţi elevii – inclusiv nefumătorii – şi mulţi profesori şi fosta doamnă director.
 
Pentru mine, experienţa şcolii şi ultima zi reprezintă o amintire nu neapărat mai vie, deşi e clar că şi asta – pentru că sînt mai apropiate de prezent, ci una mult mai dragă. Sigur că prima zi va rămîne prima zi mereu, dar pentru mine reprezintă doar intrarea în Mafie. Pentru că absolvenţii şcolii germane (indiferent de cum o fi fost botezată la un moment sau altul) sînt un fel de masonerie, un club în care regăsirea se petrece chiar şi între necunoscuţi, un grup în care membrii se ajută pur şi simplu pentru că au făcut aceeaşi şcoală. 
 
P.S. În ton cu vremurile, acest articol este o mărturie şi o spovedanie. Da, am fost elev al unei superşcoli.
 
Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist.