Ziduri (și subterane, care le înlocuiesc)

Publicat în Dilema Veche nr. 783 din 21-27 februarie 2019
Ziduri (și subterane, care le înlocuiesc) jpeg

Întîi, despre ziduri. Apoi, despre absența lor

Zidul este o „hipersuprafaţă“. Relaţia dintre profunzimea zidului şi întinderea lui vizibilă s-a schimbat considerabil de-a lungul timpului, comprimarea profunzimii zidului, datorată tehnologiilor şi materialelor artificiale moderne, părînd a nu mai avea sfîrşit. La propriu: desfiinţarea zidului, de-materializarea separatricei dintre „noi“ şi „exteriorul nostru“ a început, poate, cu modernitatea, dar continuă să producă efecte mai departe. Toată discuţia despre transparenţă, dar şi aceea cu privire la invadarea intimităţii, decorporarea sau colonizarea violentă a corpului nostru (în dubla sa ipostază: corp de carne şi corp de pămînt) are ecouri excepţionale în arhitectură (vezi recenta carte a Mariei Luisa Palumbo despre Noi Pîntece / New Wombs, adică despre corp şi noile tehnologii în arhitectura de azi). Decorporarea şi desubstanţializarea zidului se însoţesc cu întoarcerea intimităţii către înafară sau cu invadarea înlăuntrului de către public(itate).

Dispărînd consistenţa zidului, el se reduce la aparenţă, pînă acolo încît nu mai am nevoie decît de iluzia-de-materialitate (de la autocolant cu imagine de cărămidă la piatra recompusă cu imagine de piatră naturală). Odată cu postmodernitatea, arhitectura reuşise să iasă din domeniul „sincerităţii“ pe care o incumbă profunzimea, reducînd zidul la superficie, la profunzimea aparentă. Zidul încetează de a mai fi purtător şi tectonic încă din gotic, pentru ca în modernitate şi după aceea să înceteze de a mai fi – pur şi simplu. Zidul de sticlă mizează pe absenţa sa vizuală, pe transparenţă. Zidul opac, dar camuflînd absenţa profunzimii, mizează pe efectele de înşelare a ochiului: văzînd imaginea de cărămidă, ochiul şi-ar închipui, adică, faptul că există adîncime dincolo de suprafaţă. Problema este că, mizînd doar pe acest instinct al ochiului, ne aflăm în eroare, pentru că, minţit sistematic, el încetează a mai suplini ceea ce zidului îi lipseşte, adică realitatea. Căci, să ne întrebăm, ce mai înseamnă zid în VR?

Zidul este un parergon (Aristotel/Derrida), adică o altă formă de peras, de limită, decît aceea celebrată de Heidegger. El înrămează, dar nu desparte. Este o limită a intimităţii, privind dinspre exterior, dar şi o limită a extra-teritorialităţii, privind dinspre înlăuntru. Zidul este aşadar atît o limită a spaţiului public, membrana care îl ţine ferit de noi, cît şi limită a spaţiului privat, membrana care îl ţine apărat, opac, de privirile iscoditoare ale celorlalţi. Parergon, va să zică zidul are aura sa (nu graniţă aşadar, nu tăietură ontică, ci mai degrabă zonă de graniţă, colecţie de griuri), acolo unde se petrec fenomenele de interferenţă. Există circulaţie capilară între exterior şi interior, şi viceversa. Mantra modernismului, cu privire la raportul cauzal dintre funcţiune şi formă, nici nu era altceva decît o înscenare a acestei circulaţii biunivoce: zidul trebuia astfel să se muleze pe matriţa mecanismului, a funcţionării interioare.

Cît despre absența zidurilor, promisă la început: aflăm că Țările Române au fost, volens nolens, protocroniste în raport cu stricta contemporaneitate: tîrgurilor extracarpatice li s-au interzis fortificațiile de către otomani, din motive lesne de înțeles. Însă, în București cel puțin, funcția lor, aceea de a amîna deznodămîntul (mazilire plus Stambul), a fost preluată de tuneluri. Sigur că am citit Eco și comentariile sale cu privire la subterane, cele din Pendulul lui Foucault. Dar genealogiile altui Foucault, precum și studiile foarte serioase de istoria urbanismului extra-carpatic, făcute de autori români de stimă, ne arată că funcția fortificației este preluată, cel puțin parțial, pe teritoriul autohton, de tunel.

Alți autori, de raftul al doilea, precum Silviu N. Dragomir, ne descriu de-a fir a păr tunelurile de sub Bucureștii vechi. Dar știm sigur despre cel făcut de Ipsilanti, de la casele sale cele noi, cam pe unde-i Casa Republicii/Poporului (a.k.a. Palatul Parlamentului), pe sub Dîmbovița, pînă la palatul voievodal. Sau de tunelul care leagă Palatul Ghica Tei de Plumbuita, pe unde se putea fugi cu trăsura. Știa ceva și fostul primar Oprescu, de vreme ce a vorbit deslușit de punerea în valoare a acestor subterane ale Bucureștilor, iar în față la corpul vechi al BNR, sau dedesubtul Hanului cu Tei, avem și vederi către subsol boltit ce puteau fi (și) tuneluri, înainte de a fi fost partiționate ca beciuri după demolările și construirile peste – palimpsest – din vremea lui Carol I. Și credeți că, după ce săpăturile pentru Peleș au revelat tăblițele de la Sinaia, nu se va fi făcut nici o investigație în secolul al XIX-lea? Și, atunci, unde sînt hărțile? Se pare că, în perioada imediat postbelică, mai răspundeau guri de tuneluri în Cișmigiu.

În fine, să observăm că tunelurile dintre Egipt și Fîșia Gaza nu sînt întrecute decît de tunelurile pe sub porțiuni existente de zid dintre Mexic și SUA. Bansky a făcut un hotel fix lîngă zid, astfel că singura priveliște din cameră este chiar extradosul, cu lucrări ale invizibilului actor, al zisului zid, care este, simbolic, sabotat: cum nu putem spune surmontat, să îi spunem submontat?

Expoziția de secțiuni posibile de zid, făcută recent, la cererea președintelui american, impresionează, firește, prin inteligența de proiectare depusă în a bloca, sau barem amîna, inevitabilul, după cum amuză și cererile democrate de a nu face ziduri inuman de inabordabile; deci, din oțel, nu din beton armat, dar, oricum ar fi, să aibă fundații profunde. Ba, zilele trecute, tot acolo, găsiseră chiar un tunel, surpat din greșeală, ce ieșea sub seiful unei bănci. Dar de ce să nu ne amintim de zidul de la Baia Mare, dintre comunități etnice?

Deci zidurile exterioare fac ele impresie, mai cu seamă la electorat (și, în același timp, dau expresie ba unor frici colective, ba unor complexe de superioritate), sau pot descuraja, cum o fac fioroasele patrule înarmate pînă-n dinți, în vreme ce atentatele se petrec absolut oriunde altundeva decît unde patrulează ele. Dar pot fi și ocolite, mai cu seamă pe dedesubt. Sau poate fi suplinită absența lor, prin tuneluri, așa cum s-a făcut la noi. Ziduri mîndre, dar și ziduri subterane; mai noi, chiar și ziduri de foc, însă, vai! – doar digitale… 

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.