Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia. 
 
Interesant este că, în anii ’90, FSN, partidul care era continuatorul de fapt al partidului comunist ateu şi dărîmător de biserici, a fost şi cel în rîndurile căruia au activat cei mai mulţi prelaţi. Ni-i amintim pe deputatul Calinic Argatu, fost colaborator al Securităţii (nu ca poliţie politică, ferit-a sfîntul!), care a primit, odată cu mandatul de deputat, proaspăt înfiinţata Episcopie a Argeşului şi Muscelului, dar şi pe vajnicul şi pitorescul senator arhimandrit Neculai Simeon Tatu. 
 
Mai tîrziu, Dumnezeu se pare că s-a transferat la România Mare, prin preotul Ioan Aurel Rus, alt colaborator al Securităţii, senator şi deputat. În anii 2000, mai-marii Bisericii Ortodoxe Române înţeleseseră deja că nu-i tocmai kosher să se bage făţiş în politică, drept care l-au caterisit în 2004, dar a fost iertat, ridicîndu-i-se pedeapsa, după ce a pierdut alegerile şi a demisionat din partid. A fost condamnat, în 2013, pentru păcatele constituirii de grup infracţional, racolării, îndrumării şi călăuzirii (ăsta parcă nu era păcat!) unor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei, complicităţii la fals privind identitatea şi fals material în înscrisuri oficiale. 
 
Ultimii ani par să fi adus o mai reţinută implicare a clerului în politică – episodul ascensiunii şi decăderii Războinicului Luminii, care se credea un fel de Sfîntul Gheorghe şi confunda sistematic dogma religioasă cu legile statului, poate să fi contribuit la această schimbare de atitudine. 
 
Asta nu a împiedicat însă apariţia unui alt tip de amestec (indirect) între religie şi politică. Mă refer la cele două candidaturi independente de anul trecut la alegerile pentru Parlamentul European (Iulian Capsali şi Peter Costea) bazate pe programe eminamente creştine (unul ortodox, celălalt evanghelist), care pun sub semnul întrebării caracterul secular al statului. Cele două candidaturi au fost susţinute în mod informal de către o parte importantă a clerului celor două biserici; cu toate acestea, rezultatul electoral a fost modest – 0,27%, respectiv 0,23%. Discrepanţa dintre nivelul afirmat al adeziunii la valorile bisericeşti şi vot ar putea indica faptul că ataşamentul oamenilor faţă de religie nu presupune şi acceptarea necondiţionată a asumării de către Biserică a unui rol politic explicit. 
 
Cînd nu se bagă preoţii în politică, se înghesuie politicienii la biserică. Nu sînt de acord cu arătarea cu degetul a unui preşedinte care, cunoscut ca nu tocmai bisericos, se aşază în rîndul întîi la slujba de Înviere de la Patriarhie – la urma urmelor, e un fel de a-şi arăta respectul de care e dator faţă de un popor care l-a ales şi care e – ne spun statisticile – în cea mai mare parte credincios. Mi se pare însă suspect atunci cînd constat că personajul politic (preşedinte sau nu) măreşte brusc frecvenţa actelor cucernice în preajma campaniilor electorale. Dacă îşi mai şi întăreşte cucernicia cu danii făcute din bani publici, atunci chiar devine reprobabil. La fel de reprobabil ca oricare instrumentalizare a afacerii private care e sensibilitatea religioasă – în genul scosului teatral al ochelarilor înainte de rostirea pe ton grav a întrebării cîştigătoare. 
 
Chiar dacă unii politicieni păstrează oarecare distanţă, nici aceştia nu au îndrăznit vreodată să-i înfrunte făţiş pe reprezentanţii Bisericii – fie că a fost vorba despre dezincriminarea homosexualităţii (cînd politicienii s-au ascuns după scuza „aşa ne cere Europa“), fie despre legalizarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex („e prematur“, „nu e în spiritul poporului român“). Ierarhilor Bisericii li se pare legitim să păstreze un fel de drept de preempţiune asupra deciziilor statului, cel puţin în anumite domenii, drept pe care politicienii nu îndrăznesc să-l conteste. 
 
Recenta discuţie asupra studiului religiei în şcoli îmi pare simptomatică în ce priveşte timiditatea politicianului român în faţa înalţilor prelaţi. Mai întîi, un ministru tînăr şi european a promovat o lege prin care era evident că transformă orele de religie, din materie opţională, într-una de la care nu te puteai sustrage fără riscul marginalizării. Mai grav, a lăsat să plutească ambiguitatea asupra conţinutului materiei: studiul religiei sau catehism. 
 
Domnul Andrei Pleşu ar avea dreptate spunînd: „Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste“. Doar că ignoră faptul că în şcolile româneşti nu se studiază religia ca un domeniu al culturii – şi, în general, nu se studiază religia, ci se inoculează sentimentul religios. Dacă ar fi vorba despre studiu, n-ar exista clase de religie separate pentru ortodocşi şi catolici – după cum nu există clase de muzică separate pentru simbolişti şi romantici. Patriarhul Daniel e mai aproape de adevăr cînd spune că „înscrierea la această disciplină este un act de mărturisire publică a credinţei“. Mărturisire împotriva căreia n-am avea nimic împotrivă, cît timp s-ar petrece în spaţiul adecvat al aşezămintelor bisericeşti. Deşi era evident că felul în care era aşezată de facto în şcoli făcea din materia Religie una obligatorie, şi au existat oameni care au protestat, nu s-au găsit parlamentari care să o conteste la Curtea Constituţională (nu mai vorbesc de Avocatul Poporului). Spre cinstea sa, profesorul buzoian Emil Moise s-a luptat de unul singur, ani de zile, pînă ce a convins judecătorii Curţii Constituţionale de dreptatea sa. 
 
Patriarhia Română a reacţionat faţă de decizia CCR, calificînd-o drept „discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie“. În felul acesta, BOR şi-a permis o intruziune în activitatea unei instituţii a statului. Mă întreb cum ar fi fost calificat un politician care şi-ar fi permis să critice o decizie a Sinodului într-o problemă ce ţine de interpretarea dogmei creştine. Din păcate, nu e singurul caz în care este încălcată separarea dintre stat (respectiv, puterea judecătorească) şi Biserică. Zilele trecute am aflat despre o scrisoare deschisă semnată de către Patriarhul Daniel, în care i se cerea judecătoarei de la Tribunalului Timiş punerea în libertate a unui bine-credincios poliţist (acuzat de abuz în serviciu cu miză electorală), pe motiv ca acesta ar fi ajutat Biserica ori de cîte ori i s-a cerut acest lucru. Din fericire, judecătoarea Adriana Stoicescu a dat o replică promptă: „România este o ţară laică, nu ecleziastică, iar justiţia este înfăptuită de magistraţi, nu de preoţi“. Consiliul Superior al Magistraturii, altfel extrem de sensibil la presiunile făcute asupra magistraţilor prin diversele afirmaţii venite dinspre persoane publice, nu a reacţionat în nici unul din cazuri. 
 
Astăzi, sondajele înregistrează în continuare un nivel ridicat al încrederii în Biserică (peste 60%), dar mult sub cel pe care îl înregistrau în anii ’90 şi sensibil inferior celui al Armatei, instituţie care a ştiut să rămînă în afara jocurilor politicienilor. Probabil, politicienii au obţinut beneficii aşteptate de pe urma curţii asidue şi obedienţei manifestate faţă de reprezentanţii Bisericii. Pe de altă parte, reprezentanţii Bisericii fie au acceptat pasiv avansurile politicienilor, fie au cedat ispitei de a se implica activ în treburile statului. Se pare că unul dintre rezultatele asocierii cu politica şi cu politicienii a constat în scăderea încrederii poporului în instituţia Bisericii. 
 
Mircea Kivu este sociolog. 
 
Foto: V. Dorolţi