În fiecare an, TIFF-ul resuscitează unul sau mai multe filme din trecutul îndepărtat al cinematografiei româneşti. Dintr-o anume perspectivă, operaţiunea poate părea mai mult o scuză pentru împachetarea şi reuşita unui eveniment punctual. La urma urmei, cîte din filmele româneşti de atunci se pot compara cu cele de acum, cărora, în plus, le mai datorăm şi ieşirea din ghetoul cultural? La ce bun să mai săpăm în arhivă după comori adînc îngropate, cîtă vreme avem, astăzi, atîta aur cu care să ne lăudăm la festival?Din fericire, n-a fost cazul cu Iacob, care a fost proiectat pentru a-l omagia pe Dorel Vişan, recompensat la vremea respectivă cu un premiu pentru întreaga carieră. N-a fost cazul nici cu Moromeţii, arătat în festival la 20 de ani de la premiera din 1987, în prezenţa majorităţii echipei implicate. Cu atît mai puţin miniretrospectiva dedicată în 2008 regretatului Alexandru Tatos, în secţiunea 3x3. Atît filmul lui Mircea Daneliuc, cît şi cel al lui Stere Gulea sau Secvenţele lui Tatos îşi pot găsi lejer loc într-un top ten al celor mai relevante producţii româneşti din toate timpurile - deci recuperarea lor e mai mult decît legitimă, nu doar conjuncturală. Ce ne facem însă cu Cuibul de viespi, ales de TIFF pentru a dubla premiul pentru întreaga carieră primit în acest an de actriţa Tamara Buciuceanu Botez? Cu siguranţă, nu e un film de top, chit că la Cluj a ieşit pe primul loc în preferinţele publicului, dintr-un total de 200 de filme proiectate. Unii ar putea spune că nu este nici măcar un film, ci teatru filmat. Normal, e adaptarea pentru ecran a piesei lui Alexandru Kiriţescu, Gaiţele. Ei şi? Este unul dintre cele mai bune roluri ale Tamarei? O, da. Are umorul negru al lui Lăzărescu şi verva delirantă a Balanţei lui Pintilie? Din plin. Aţi mai văzut undeva atîta revărsare jubilatorie de cinism, morbid şi imoralitate într-un film românesc - cu atît mai mult într-unul făcut în crunţii ani ’80? Nu prea cred.Recunosc că am fost să-l revăd cu inima un pic strînsă. Mă temeam că n-o să mai văd satira din cauza exceselor teatrale, că n-o să mai explodez de rîs din cauza actoriei de bulevard. Vorbesc aici de un film pe care l-am văzut şi revăzut în anii ’80, cu o frenezie rudă cu demenţa, de fiecare dată cînd era programat la cinematografele din Tulcea. Ba mai mult, îl vedeam cu familia (ne îndemnam la fel ca-n film, cu sentinţa tunătoare a Tamarei care decretează în faţa clanului Dudulenilor: "Mergem la cinema!"), iar comentariile noastre, la fel de crude şi vociferate, le oglindeau pe cele din scena - antologică - din film. Îi ştiam replicile aproape pe de rost (pe multe dintre ele le folosesc şi azi, în diferite împrejurări care le cer) şi m-am surprins, la aproape 20 de ani de cînd l-am văzut ultima oară, că încă le mai ştiam şi le anticipam cu poftă. Aşadar, nici un miligram de dezamăgire post-vizionare, cu toate minusurile, acum mai evidente ca niciodată. Încă de la secunda 30 am fost pe jos de rîs şi acolo am rămas pînă la sfîrşit, în ciuda efortului de a-mi restabili echilibrul în scaun. Dacă ar fi trăit azi, Kiriţescu ar fi fost perfect ca scenarist de sitcom - deşi mă întreb cîte televiziuni din România ar produce un serial de comedie în care o îngropăciune se încheie cu un chef suprarealist într-un cavou. În Cuibul de viespi, o dată la trei replici vine gagul - iar atunci cînd e livrat de Tamara, e cu atît mai beton. Pentru un film făcut în comunism, e de-a dreptul subversiv, iar asta, culmea, fără a face uz de şopîrle. Comedia lui Horea Popescu pluteşte cu lejeritate deasupra timpurilor în care a fost făcută şi are toate motivele să aterizeze, cu şarmul aproape intact, în vremurile pe care le trăim azi. Nu de alta, dar o comedie ca asta nu se va mai face prea curînd în România. În plus, e perfectă ca terapie împotriva fricii de moarte. Aviz amatorilor. În ce mă priveşte, acum ştiu de unde mi se trage cinismul de care mă "acuză" prietenii. După ce l-am văzut prima oară, mi s-a părut chiar fun să fur flori din cimitire şi să le duc cadou la şcoală, la profesoare, a doua zi. Iar astăzi, cînd cineva se înghesuie să-mi ia faţa şi să intre primul undeva, îi spun: "Şi pe poarta cimitirului, tot primul să intri".