Prin anii ’80, pe cînd prestam în comuna unde fusesem repartizat ca profesor de limba rusă după absolvirea facultăţii, mă delectam reascultînd ad infinitum păţania unor colegi dintr-o comună învecinată. Nefericiţii se pricopsiseră cu vizita inopinată a unei echipe de la inspectoratul judeţean, taman la serbarea de sfîrşit de an şcolar. Cum, în prag de vacanţă mare, nimeni nu se mai ostenise să garnisească ceremonia de final cu paspoalurile patriotice de rigueur, cîţiva profesori s-au apucat, într-o frenezie, să încropească o minicîntare a României, în timp ce tovarăşii inspectori sorbeau un nechezol cu direcţiunea. Ideea programului era clară: poezii şi cîntece cu partidu’, dar şi o angajare vizibilă a şoimilor patriei. Şi asta i-a pierdut pe ei… Pentru că şoimii, oricît de dornici ar fi fost să se producă pe scenă, aveau un repertoriu necorespunzător, dacă nu chiar de-a dreptul compromiţător, pe linia „Căţeluş cu păru’ creţ“. Rînd pe rînd, toţi cei care au propus astfel de piese frivole au fost admonestaţi pentru lipsa lor de patriotism şi trimişi în mod neceremonios la plimbare. Pînă cînd s-a găsit un şoim, să-l numim generic Gigel, care a declarat că ştie el poezia „Steagu’ roşu“. Organizatorii, care numai că nu l-au pupat, l-au şi trecut, uşuraţi, în program, fără să-l mai descoasă ce şi cum. Urma să recite imediat după ce corul şcolii va fi intonat hitul „Partid, pavăza mea“. Vin şi inspectorii cu nechezolu-n guşă, se aşază solemn în rîndul întîi şi începe serbarea. Bagă corul „Partid, pavăza mea“, apoi, cu glas întretăiat de emoţie, prezentatoarea îl anunţă pe şoimul Gigel de la grupa mare, cu poezia „Steagu’ roşu“. Vine şoimu’, se-mplîntă fără urmă de inhibiţie în mijlocul scenei, trage aer în piept şi-ncepe să recite din răsputeri: „Steagu’ roşu, steagu’ roşu, / N-are baba ce-are moşu’. / Moşule, ce-ai în izmene? / Un mosor cu două gheme. / Dar tu, babo, în chiloţi? / O pisică cu mustăţi“. În liniştea abisală de după numărul artistic, prima şi-a regăsit vocea inspectoarea-şefă, care a prins a răcni ca nemţii în filmele cu partizani: Zabotaj! Drept consecinţă, şcoala „Steagu’ roşu“, cum avea să-i rămînă numele în judeţ, a fost, de atunci, ţinută permanent sub observaţie de către brigăzi succesive de inspectori, zeloşi să verifice totul, de la orele de curs pînă la activităţile de vacanţă, „ca să nu mai aibă vreme de prostii“ cadrele didactice şi elevii lor. 
 
Simţind în ceafă răsuflarea fierbinte a unor haite tot mai aprige de „inspectori“ şi „reformatori“, atît profesorii, cît şi cei instruiţi de ei au tot mai puţină „vreme de prostii“ şi pot cădea uşor pradă unor rutine păguboase, care eludează tocmai esenţa învăţării: însuşirea flexibilă a unor noţiuni şi deprinderi perpetuu adaptabile şi dinamic integrabile unor situaţii tot mai puţin convenţionale, în care paradoxul se manifestă tot mai frecvent, prin provocări pe cît de variate, pe atît de neaşteptate. În astfel de situaţii, atît pentru elevi, cît şi pentru profesori, un instrument esenţialmente necesar supravieţuirii ar fi „detectorul de rahat“ (crap detector) – încorporat şi rezistent la şocuri – semnalat pentru prima oară de Hemingway, într-un interviu de pe la începutul anilor ’60. 
 
Neil Postman şi Charles Weingartner au preluat termenul în cartea lor Teaching As a Subversive Activity (1971), aplicîndu-l la învăţămînt, care, în viziunea lor, ar trebui să-i ajute pe cei implicaţi să se debaraseze de concepţiile eronate, convingerile nefondate, superstiţiile, minciunile şi tradiţiile pompoase în baza cărora „rahatul“ este îndeobşte venerat, într-un moment sau altul, de-a lungul chinuitei istorii a neamului omenesc. Dacă şcolile ar produce „experţi în detectarea rahatului“, argumentează Postman şi Weingartner, aceştia ar fi apţi să se raporteze dinamic la provocările eterne care se preschimbă însă perfid, din mers, asemenea viruşilor ce-şi modifică tulpina pentru a da cu tifla antibioticelor consacrate. Aşa cum soldatul lui Napoleon avea în raniţă bastonul de mareşal, elevul generic Gigel are în ghiozdan detectorul de rahat. Sau nu… 
 
Un articol recent din The New Yorker (Andy Borowitz, „Earth Endangered by New Strain of Fact-Resistant Humans“, 12 mai 2015) semnalează, mai în glumă, mai în serios, o puternică mutaţie genetică, în urma căreia specia umană a început să producă un număr tot mai mare de indivizi – fact-resistant îi numeşte autorul, „refractari la realitatea concretă“, le-aş zice eu – care ameninţă însăşi capacitatea planetei de a întreţine viaţa. Mutanţii rezultaţi, precizează articolul, sînt practic imuni la orice formă de cunoaştere bazată pe date verificabile la nivelul realităţii. (Cei de la „Darwin Awards“ se străduiesc de ani buni să înregistreze cazurile extreme. Specia a fost semnalată şi inventariată şi la noi, de către Planeta Moldova, în „Greaţa de dimineaţă“, de pildă.) Deşi par să posede toate facultăţile necesare receptării şi procesării informaţiei, mutanţii cu pricina au reuşit să dezvolte mecanisme de apărare, care blochează în mod eficient şi aparent ireversibil aceste facultăţi. 
 
Dincolo de caterinca à la Times New Roman, articolul menţionat mai sus pare să rezume cu terifiantă acurateţe efectul sistemului de învăţămînt asupra marii mase a „beneficiarilor“ săi, efect care se datorează în bună măsură şi deplasării accentului, în meseria de dascăl (şi de ucenic!), de pe vocaţie pe „job“. Vocaţia ne urmează – şi ne stimulează – permanent, pe cînd „job-ul“, prin economia sa intrinsec meschină, restricţionează în mod agasant, pînă la anihilare, cele mai vioaie avînturi ale vocaţiei.
 
Distanţa dintre vocaţie şi job este, într-un fel, egală cu aceea dintre sublim şi ridicol. Am constatat acest lucru pe propria-mi piele, la începutul anilor ’80 cînd, după absolvirea facultăţii, mi-am luat în primire, nu fără entuziasm, postul de profesor de rusă în comuna Tufa. După două luni de muncă patriotică (cunoscută pe plan local sub numele de „corvezi“) la recoltat legume de pe terenurile IAS-ului, revenind rebegiţi la clasă, elevii mei au abordat materia pe care încercam s-o predau cam cu acelaşi entuziasm cu care îşi făcuseră pînă atunci norma zilnică de „douăzeci de rigole“ – o rigolă este şanţul dintre două straturi de legume tinzînd spre orizont, pe care sărmanii elevi trebuiau să-l recolteze înaintînd pe brînci într-un sens şi întorcîndu-se de-a buşilea în celălalt. Cînd am încercat să recuperez lunile de „corvezi“ sintetizînd cazurile gramaticii ruse în nişte tabele pe care elevii trebuiau să şi le copieze de pe tablă în caiete, coloanele tabelelor erau percepute drept rigole: „Da’ multe rigole mai are tabelu’ ăsta, dom’ profesor“, se căinau ei. Iar cînd am dat să citim lecţia cu Piaţa Roşie, şi-au pierdut instantaneu orice urmă de interes, aflînd că Piaţa Roşie nu era locul „unde-şi vinde ruşii zarzavatur’li“. Ţin minte că atunci m-am simţit frustrat. Dar m-am lămurit destul de repede că nu poate fi altfel, atîta vreme cît profesorul le predă elevilor noţiuni finite (sau atîta vreme cît elevii le percep ca atare). 
 
Verbul „a preda“ este esenţial în acest context, deşi uzul său în jargonul didactic l-a cam tocit. Conform definiţiei din DEX, a preda înseamnă a da cuiva în primire un obiect, un bun care îi revine de drept sau de care trebuie să răspundă. Aşadar, materia predată este un bun care le revine de drept tuturor membrilor unei societăţi, fie şi numai pentru simplul motiv că tezaurizează codificat experienţele definitorii ale respectivei societăţi în devenirea ei, experienţe la care sîntem cu toţii îndrituiţi prin însăşi apartenenţa noastră la acea societate. 
 
Ca mai toată lumea, elevii sînt foarte interesaţi de drepturile lor. Cu cît vor înţelege mai curînd că şi materia din programa şcolară face parte din aceste drepturi, cu atît mai bine. Numai că această materie trebuie să convingă prin ea însăşi. Orice manipulare a ei în sens propagandistic o compromite şi, de asemenea, îi compromite pe cei care o predau, neutralizîndu-le vocaţia şi făcîndu-i să eşueze în ţarcul fără perspective al unui job. 
 
Dacă ar fi să-mi aleg un profesor-model, m-aş opri la Bev Jones, protagonistul romanului lui Anthony Burgess 1985. Într-o Anglie distopică, guvernată de sindicate care susţin orientarea practică a educaţiei, profesorul de istorie Bev Jones se retrage de la catedră (materia lui fusese, oricum, redusă la evocarea propagandistică a momentelor glorioase revendicate de stînga sindicală) şi se angajează cofetar. Dar eşuează şi în acest domeniu, pentru că se ambiţionează să meargă la lucru în timpul unei greve. În consecinţă, este deposedat de orice drepturi şi ajunge să locuiască pe stradă. Aici, este abordat de bande de huligani, care îl plătesc să le predea greaca şi latina, discipline cvasiinterzise de către guvernul controlat de sindicate. Or, ei, ca orice huligani care se respectă, contestă guvernul şi, implicit, cultivă ceea ce guvernul respinge. 
 
Aşadar, poate că disciplinele umaniste încă mai au o şansă în viitor… 
 
Florin Bican este scriitor şi traducător.