O omidă fumătoare stă pe o ciupercă și-i vorbește în dodii unei fetițe care tocmai a fost micșorată, după ce urmărise un iepure alb înzestrat cu ceas de buzunar. Ce s-ar întîmpla cu personajele astea în cărțile pentru copiii de azi? Omida fumătoare ar primi imediat un discurs moralizator despre cum fumatul dăunează grav sănătății? Iepurelui alb, mereu în întîrziere și cu ochii pe ceas, i s-ar servi imediat un speech despre cum să-și trăiască viața într-un ritm mai lent și fără atîta stres? Iar Alice, pierdută în Țara Minunilor, ar avea parte de-un final care să transmită un mesaj empowering despre emanciparea femeilor? În noua literatură pentru copii, „sminteala” pare să nu mai fie posibilă decît ca pretext pentru livrarea unui mesaj.  

Și nu, nu sînt împotriva mesajului, mă întreb doar ce s-ar fi întîmplat cu această bijuterie literară, valabilă pentru orice vîrstă și care transcende orice epocă sau curent artistic, dacă Lewis Carroll n-ar fi infuzat-o cu o doză de sminteală pură, delicioasă, adorabilă, fără o miză didactică și, tocmai de aceea, extrem de profundă. Un alt autor pentru copii, celebru pentru cărțile lui curajoase, ireverențioase, Maurice Sendak, spunea că literatura bună pentru copii are întotdeauna ceva... subversiv. Literatura bună – căci de la un punct încolo chiar nu mai contează dacă o împachetăm ca fiind „pentru copii” sau pentru „oameni mari” – nu a fost niciodată cuminte. Cînd intri în Țara Minunilor sau în Regatul Sălbăticiunilor nu știi la ce să te aștepți. Ești surprins, încîntat, zguduit sau chiar îngrozit la fiecare pas (a se citi: la fiecare pagină). Pe parcursul lecturii se ivesc întrebări, emoții, dileme, cu care rămîi și după ce închizi cartea. Și cu o dorință irezistibilă să pășești încă o dată și-ncă o dată în lumea aia imaginară în care ordinea lucrurilor e surprinzătoare și-n care orice e cu putință sau, ca să o citez pe Alice, se-ntîmplă șase lucruri imposibile pînă la micul dejun. O lume în care poți să te micșorezi sau, dimpotrivă, să crești pînă la tavan, depinde din ce prăjitură guști. O lume în care un băiețel obișnuit pe nume Max ia în stăpînire un regat plin cu creaturi fantastice înspăimîntătoare sau în care o fetiță pe nume Jaqueline descoperă că pe toți cei din jurul ei, inclusiv pe soldățeii de plumb, îi cheamă la fel – respectiv Jaqueline. Absurdul lui Eugène Ionesco din această poveste pentru copii este o altă mostră de „sminteală” pură după care copiii (și unii oameni mari) se dau în vînt.

„We’re all mad here!”, îi explică Pisica de Chesire (personajul meu favorit din toate timpurile) unei Alice care nu mai ține pasul cu toate minunile și ciudățeniile din jur, și chiar în timpul acestei explicații dispare încetul cu încetul. „And now let the wild rumpus”, exclamă victorios Max, eroul cărții lui Maurice Sendak, completat de menajera din povestea lui Ionesco, despre tatăl care spune mereu povești trăsnite: „O să înnebuniți fetița, domnule!”.

Cînd eram mică, mă fascinau expresiile din limba română, în special locuțiunile verbale mi se păreau de-un absurd de-a dreptul nebunesc: a-ți lua picioarele la spinare, a plînge cu lacrimi de crocodil, a avea o piatră pe inimă, a-ți răci gura de pomană, a da cu bîta-n baltă, a-ți sări muștarul, a ți se scufunda corăbiile, a dispărea ca măgaru-n ceață ș.a.m.d. Stăteam, vorba aia, cu ochii pe pereți și-mi imaginam cum ar fi dacă toate astea s-ar întîmpla cu adevărat, dacă ar prinde literalmente viață. Mă gîndeam la cai care stau la masă și ciocnesc ouă roșii, sărbătorind Paștele. La ape înghețate de la prea multe minciuni. La indivizi cu gurile deschise sub tufele de mure, așteptînd să le pice cîte una. Mă întrebam cum or arăta dodiile în care vorbesc oamenii, Apa Sîmbetei pe care se aruncă lucruri, Pazvante Chioru pe vremea căruia se întîmplaseră tot soiul de chestii, vileagul în care se dau unii, oile la care ne tot întoarcem, pînzele albe pînă la care mergem uneori sau Marea cu Sarea, tărîmul unde toate promisiunile se-mplinesc. Nu mai zic de mori de vînt, mărar în ciorbă sau cîini cu covrigi în coadă. Cît despre răbdări prăjite sau colacul peste pupăză – curată nebunie! Atît m-am gîndit la lucrurile astea trăsnite că am început să le torn într-o poveste care a prins să crească tot mai mult, pînă cînd s-a transformat într-o carte pentru copii, genul pe care aș fi vrut s-o citesc cînd eram mică. Aiurea-n tramvai a fost de departe cea mai amuzantă carte pe care am scris-o vreodată, în sensul că eu m-am amuzat foarte tare scriind-o (și zvonurile spun că și copiii s-ar distra citind-o). Cred că asta s-a întîmplat pentru că m-am simțit extrem de liberă și-am lăsat regulile la o parte, mi-am construit un regat al sălbăticiunilor, o țară a minunilor, ca un copil care se joacă pînă cînd joaca îl absoarbe cu totul în lumea ei. Cred că avem nevoie de cît mai multe ceaiuri cu pălărieri nebuni și iepuri de martie, de omizi care fumează, uriași prietenoși care vorbesc în dodii, tîlhari care umblă teleleu tănase, familii întregi numite Jaqueline, cuvinte care prind viață și care ne vorbesc, fără să ne dăm seama, despre nebunia noastră cea de toate zilele.

Adina Rosetti este scriitoare. Cele mai recente cărți publicate sînt primele volume din Cronicile Domnișoarei Poimîine, Editura Arthur.