Printr-o fericită întîmplare, copilăria mea s-a împărțit între cea reală, petrecută în orășelul din Ardeal în care se pare că m-am născut, și cea imaginară, vegheată de zîmbetul ușor ironic arborat uneori de Mary Poppins în casa oarecum dărăpănată de pe Aleea Cireșilor.

A fost o iubire la prima vedere, așa cum se întîmplă uneori în viață. Întîlnești din senin pe cineva care îți schimbă întreaga existență. E greu de spus dacă să te bucuri sau nu, pentru că nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Pentru copilul din mine de atunci, Mary Poppins era mai reală și mai importantă decît multe dintre personajele mai mult sau mai puțin reale din viața de zi cu zi. Citeam și reciteam volumul primit de la Moș Crăciun cu o pasiune aproape mistică. Viața putea fi extraordinară. Oamenii puteau fi cu totul alt­fel, imprevizibili și surprinzători. În bine, vreau să spun.

Guvernanta enigmatică sosește adusă de vîntul de miazăzi în viața copiilor și a restului membrilor familiei Banks. Plină de farmec și mister, ea schimbă cu totul existența banală a copiilor, deschizînd, la propriu și la figurat, ferestre și uși nebănuite. Totul pînă în momentul în care începe să bată vîntul de miazănoapte, cînd ea dispare în mod la fel de neașteptat, împreună cu umbrela ei vorbitoare cu cap de papagal.

La puțin timp după ce am descoperit personajul literar s-a întîmplat să vedem că rulează la cinematograf și filmul cu același titlu. Rula în alt oraș, la vreo oră distanță de mers cu trenul, dar nici un efort nu era prea mare. Din prima clipă în care am văzut‑o pe Julie Andrews am știut că ea e Mary Poppins. Din cap și pînă în picioare. Inclusiv nasul cîrn din ilustrațiile semnate de Mary Shepard. În același timp, aveam impresia că este și nu este cea cunoscută din carte. Era senzația paradoxală că trăiește simultan în două universuri, cel din carte și cel din film, care uneori se suprapun și coincid, iar alteori se îndepărtează surprinzător de mult.

Rezolvarea enigmei avea să vină mult mai tîrziu, la aproape 50 de ani de la realizarea primului film, cînd apărea pe ecrane filmul intitulat Salvarea domnului Banks, realizat tot de Studiourile Walt Disney, ca și filmul inițial, Mary Poppins. Aflam acum despre răbdarea și perseverența demonstrate de Walt Disney timp de aproximativ douăzeci de ani pentru a o convinge pe P.L. Travers să îi acorde drepturile de ecranizare.

Descopeream în scriitoare o femeie remarcabilă, cu o copilărie plină de pri­va­țiuni, petrecută în străfundurile Australiei. În umbra adorației pentru tatăl iubitor, distrus de pasiunea nimicitoare pentru băutură și boala nemiloasă de plămîni. Cu vizitele salvatoare ale mătușii din partea mamei, care aducea bucurie și mîngîiere în viața copiilor și a părinților în egală măsură. Cu episoadele de umilință legate de concedierile succesive ale tatălui, director de bancă, mai apoi ajuns simplu funcționar. Salvarea imposibilă a tatălui din viața reală care devenea, în fine, posibilă în film. Revăzînd, la maturitate, filmul Mary Poppins, descopeream o dimensiune cu totul nouă, una extrem de întunecată, la granița neașteptată a filmului de groază. Personaj lipsit de importanță în copilărie, îl vedeam acum cu alți ochi pe dl Banks. Primul volum fusese publicat în Anglia, în 1934, cînd criza financiară era încă proaspătă în amintirea colectivă. Iar nouă ne este încă proaspătă în amintire criza noastră financiară, mai recentă, dar cu o la fel de tristă conotație.

Filmul pe care P.L. Travers a încercat din răsputeri să-l ferească de elementele caracteristice – americane și, implicit, comerciale – ale producțiilor realizate de Walt Disney și studiourile lui s‑a încăpățînat să vadă lumina zilei și a ecranului exact așa cum ea, de origine australiană și, prin țara de adopție, britanică, nu și l-ar fi dorit. Tot ce detesta ea, și poate că pe bună dreptate, s‑a strecurat în film. Și totuși, cele ce păreau a fi defecte se dovedesc a fi printre cele mai mari calități. Muzica obsedantă a fraților Richard și Robert Sherman, ale căror cîntece a ajuns și ea pînă la urmă să le aprecieze, chiar dacă strîngînd din dinți. Momentele de animație, extrem de reușite și care îi dau un farmec aparte. Dick van Dyke în rolul lui Bert, el însuși de părere că nu avea ce căuta în rolul în cauză. Actorul dorit pentru rolul respectiv și de P.L. Travers, și de Walt Disney fiind indisponibil, avînd deja un alt angajament pentru filmul rival la Oscarul pentru cea mai bună realizare din anul despre care vorbim, și anume My Fair Lady. Accidentele sorții se pare că au jucat un rol important în destinul unui film care avea toate șansele să nu se mai realizeze niciodată. Chiar și Julie Andrews a fost disponibilă pentru ceea ce avea să se dovedească rolul vieții din Mary Poppins doar pentru că tocmai suferise un eșec îngrozitor, fiind respinsă de la rolul principal din My Fair Lady. În ciuda succesului pe care îl avea deja, în paralel, în musical-ul omonim. Vocea inconfundabilă și inocența inegalabilă i-au adjudecat un rol pe care altfel probabil că nu l-ar fi putut juca.

Filmul apărut pe ecrane în 1964 s-a dovedit a fi o capodoperă. Cu copilăria idilică pe Aleea Cireșilor, dar și cu scenele întunecate, extrem de psihanalizabile, și cu melodiile cuceritoare, pe care a ajuns să le aprecieze și creatoarea personajului literar. O mențiune aparte pentru „Feed the Birds… Tuppence… Tuppence“, pe care mi-e greu s-o ascult fără să izbucnesc în lacrimi. Și presupun că nu sînt singurul care să reacționeze așa. Un film perfect pentru copiii vremurilor respective, dar în egală măsură un film perfect pentru adulții, de atunci și de acum, care și-au păstrat sufletul pururea  tînăr.

Dar viața e așa precum o știm, iar accidentele sorții au urmărit personajele din universurile paralele pînă în zilele noastre. Walt Disney, care s-a luptat douăzeci de ani pentru a face filmul promis fiicelor lui în timpul războiului, avea să moară la scurt timp după succesul zdrobitor de care s-a bucurat opera lui de bun rămas. Actorul Matthew Garber, interpretul lui Michael Banks, avea să moară de tînăr, la doar 21 de ani. Cît privește filmul, de acum esențial pentru înțelegerea întregii povești, Salvarea domnului Banks, ei bine, era și el să nu vadă lumina ecranului, scenariul respectiv circulînd ani de zile în căutarea cuiva care să-și asume riscurile destul de mari ale realizării lui. Pînă la urmă, tot studiourile Disney s-au încumetat la sarcina dificilă, nu în ultimul rînd legată de prezentarea propriului lor creator într-o postură nu întotdeauna exemplară.

La polul opus, P.L. Travers a trăit pînă la aproape 97 de ani. Iar cea care i-a dat viață pe ecran personajului creat de ea și a fost singura și incomparabila Mary Poppins, „practically perfect in every way“, Julie Andrews, a trecut și ea recent cu bine de pragul celor 80 de primăveri.

Astfel, iubirea imposibilă dintre Walt Disney și Pamela Lyndon Travers ne-a lăsat o capodoperă cinematografică, o muzică fascinantă și o poveste captivantă.

Alcor C. Crișan este membru al Aso­cia­ției Internaționale a Interpreților de Con­ferință.