Vreau să văd cu ochii mei…

Publicat în Dilema Veche nr. 599 din 6-12 august 2015
Vreau să văd cu ochii mei… jpeg

„Miliţia! Culcă-te! Culcă-te!“ Sînt cuvintele care m-au marcat cel mai mult, în urma primului meu sejur în România. Trebuie să mărturisesc că, pentru un licean venit din Bruxelles într-o excursie şcolară, în primăvara anului 1984, o ieşire departe de părinţi şi de universul călduţ de acasă era o ocazie bună nu doar de a mă distra, ci şi de a descoperi o ţară pe cît de misterioasă, pe atît de fascinantă, dar de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Şi asta nu era deloc pe placul forţelor de ordine, care ne cereau să mergem la culcare cu arma în mînă! 

Iniţiativa călătoriei îi revenea unui profesor de limba italiană, care avea un tropism special faţă de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER – a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene). Prin anii 1970 nu era deloc rar ca simpatizanţii Partidului Comunist Italian – pe atunci cel mai important partid comunist din Europa occidentală – să prefere să-şi petreacă vacanţele la „camarazii“ din Est, din motive economice sau ideologice.

Nici vorbă deci, pentru clasa noastră, de vreun tur al Franţei, de o săptămînă la Londra sau Copenhaga: era vorba de a ne face să descoperim binefacerile socialismului real şi cu chip (aparent) uman al Republicii Socialiste România. La acea epocă, puterea soţilor Ceauşescu avea încă în străinătate reputaţia unui „regim comunist disident şi liberal“.

În timpul scurtului nostru sejur, am avut ocazia să vizităm Bucureştiul – un oraş al cărui chip nu era încă brăzdat de imensul Palat al Parlamentului – ca şi Braşov, Sighişoara şi inconturnabilul castel al lui Vlad Ţepeş, Tîrgu Mureş, magnificele mînăstiri pictate, Suceava, Delta Dunării şi, bineînţeles, Constanţa. Am uitat multe, dar îmi amintesc încă surîsul lui Traian, şoferul, şi răbdarea infinită a lui Mircea, ghidul nostru care vorbea perfect italiana, fără să fi pus piciorul în peninsulă. 

În timpul celor cîteva întîlniri cu liceeni români, organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale, mereu într-un cadru strict supravegheat, nici nu se punea problema unei discuţii despre politică, iar conversaţia se învîrtea mereu în jurul lecturilor şi al muzicii pe care o ascultam atunci – de altfel, artiştii italieni erau la modă, argument explicativ pentru naturalul cu care Mircea vorbea limba lui Dante (şi a lui Adriano Celentano). Pentru a lega relaţii strînse, nimic mai simplu decît un pachet de Kent şi o pereche de ciorapi de nylon, două produse rare şi extrem de căutate. 

Seduşi de „fraţii din Est“, atît de asemănători nouă şi totuşi atît de diferiţi, eram la fel de curioşi să observăm haitele de cîini vagabonzi care rătăceau în toate oraşele, căruţele cu roţi de camion, trase de cai, care populau toate străzile, cel puţin la fel de numeroase ca tristele autoturisme Dacia 1300. Pentru noi, occidentali care am crescut în abundenţă şi consumerism, rafturile goale ale magazinelor erau la fel de şocante ca abundenţa lucrărilor politice semnate de „Geniul din Carpaţi“ sau tratatele de chimie ale soţiei sale, omniprezente. Primirea plăcută pe care ne-o rezervau de fiecare dată românii ne făcea să uităm sistematic că trăiam timpuri de strîmtoare şi că omniprezenta Securitate avea urechi peste tot. Cine ar fi crezut că în mai puţin de cinci ani regimul se va prăbuşi? 

Am asistat deci cu mirare şi cu o tresărire în suflet la căderea lui Ceauşescu şi a clicii lui, în acel 21 decembrie al anului nebun 1989. Clipa în care, în faţa mulţimii strînse sub balcon, „Conducătorul“ şi-a dat seama că regimul său se clatină a fost unul dintre acele foarte rare momente în care istoria s-a derulat sub ochii noştri, în care s-a produs incredibilul. Mă întrebam cum trăiau corespondenţii noştri la faţa locului aceste ore de revoltă şi de libertate, dar şi de violenţă şi de intrigă. Cîteva telefoane au fost însă de ajuns ca să ne dăm seama că erau bine, dar că aveau dubii asupra venirii unor timpuri mai bune după căderea lui Ceauşescu. 

Chiar dacă a fost binevenită, Revoluţia din 1989 a lăsat un gust amar: mai întîi pentru acei o mie de morţi ai săi, în timp ce în alte ţări comuniste regimurile s-au prăbuşit fără vărsare de sînge – Cehoslovacia lui Václav Havel fiind pentru mine modelul absolut; pentru îndoiala care şi astăzi mai stăruie încă, privind adevăratele motive ale revoluţiei (revoltă populară sau lovitură de stat din interiorul PCR, mascată în revoluţie?), dar şi pentru lunga perioadă de tranziţie care nu a fost chiar o astfel de perioadă. De atunci, am avut mereu un ochi pentru România, şi asta pînă în ziua în care m-am putut întoarce.

Au trecut totuşi 22 de ani pînă să mă întorc la Bucureşti, şi m-am simţit ca şi cum trecuse un secol. Oraşele păreau că s-au îmbrăcat în culori, iar panourile publicitare erau cei mai zgomotoşi martori ai unei transformări rapide şi brutale în capitalism şi economie de piaţă. La cîteva zile distanţă de aderarea României la Uniunea Europeană, la trei ani de cînd România intrase în NATO, capitala românească se pregătea cu emoţie pentru întoarcerea sa în concertul naţiunilor europene.

Palatul Parlamentului domina deja Capitala, iar grupurile de vizitatori se pierdeau în dedalul de marmură al nenumăratelor sale săli, saloane şi holuri. Am avut ocazia să-l cunosc pe unul dintre cei mai lucizi martori ai secolului XX, Neagu Djuvara, ca şi mai mulţi actori ai societăţii civile, care afirmau toţi că intrarea în UE avea să consfinţească într-un fel definitiv ancorarea României la acest Occident din care lipsise atît de mult timp. 

Cea de-a treia întîlnire cu România a avut loc, într-un fel, la mare distanţă. Fiind redactor-şef adjunct la site-ului

şi graţie perseverenţei editoarelor românce, am avut ocazia să mă confrunt zilnic cu actualitatea care provenea din această ţară, cu dezbaterile care agită politica şi societatea românească, dar şi cu felul în care România este percepută în străinătate. În această epocă, eurofilia românilor a fost foarte puternic încercată, odată cu respingerea aderării la Spaţiul Schengen, an de an – o atitudine simetrică dorinţei românilor de a face parte din el – şi cu stigmatizarea lor în bloc ca urmare a unor fapte diverse implicînd romi români, în timp ce majoritatea românilor care trăiesc în Europa s-au integrat perfect. 

Dacă ar fi să rezum în cîteva cuvinte-cheie veştile care ne veneau pe atunci din România, erau românii din străinătate, romii, corupţia, „vînzătorul de iaurt“, Piaţa Universităţii, Schengen. Mai sînt şi cîteva nume devenite celebre în tot restul Europei, cum ar fi Traian Băsescu, Victor Ponta, Daniel Morar, Adrian Năstase, Gigi Becali sau Monica Macovei. Şi apoi secuii, da, despre care am învăţat că nu sînt doar locuitorii Siciliei înaintea colonizării de către greci, ci şi o puternică minoritate etnică din România. Şi, în final, Moldova (şi uneori Transnistria), despre care nici o altă media din Europa nu a vorbit atît de mult pe cît a vorbit Presseurop – nici azi nu ştiu bine de ce… 

Deci revin cu mare bucurie în România, vreau să văd cu ochii mei ceea ce am urmărit în ultimii ani prin prisma unei prese care nu este întotdeauna privită cu seriozitatea pe care ar merita-o, o ţară care ar trebui să fie „văzută“ în Occident nu prin ochii presei occidentale, adeseori avidă de clişee şi uitînd să sondeze profunzimea lucrurilor, ci prin ochii propriei sale prese. 

Gian Paolo Accardo este directorul redacţiei VoxEurop.eu.  V a participa, la Festivalul Dilema veche 2015, la un Stand up european de jurnalism. Cu sprijinul librăriei online www.libris.ro.

Foto: Andrei Ivan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.