Exerciţiu de imaginaţie: merg prin Bucureşti alături de cineva din altă ţară. Ne oprim la semafor. E roşu. Mă uit în stînga, în dreapta, nu văd nici o maşină, aşa că mă pregătesc să traversez grăbită alături de alţii. Străinul de lîngă mine mă priveşte mirat şi mă trage de mînecă, să aştept să se facă verde. Lui, semaforul îi spune altceva. De fapt, îi spune acelaşi lucru ca şi mie, doar că eu ştiu că trăiesc în ţara unde legile sînt făcute pentru a nu fi respectate. Mai mergem un pic şi dăm peste nişte lăzi goale puse pe marginea drumului. Străinul zice: „Cam mizerie în oraşul ăsta.“ Eu însă ştiu că acolo este un posibil preţios loc de parcare care se obţine cu şpaga aferentă. Lada goală ne spune lucruri diferite. Mai hoinărim prin oraşşi străinul se uită intrigat cum lumea aruncă diverse lucruri pe jos, ignorînd (puţinele) coşuri de gunoi. Lui, coşul de gunoi îi spune altceva. Tot el se mai miră şi de fluieratul după fetele tinere, în timp ce mie fluierăturile „nevinovate“ nu îmi spun mare lucru.

„Nu prea îţi înţeleg oraşul“, zice el. Sînt şi eu mai atentă la oraşul meu. Realizez că am mers pe Ferdinand (fost Dimitrov), pînă la Kogălniceanu, trecînd pe la Universitate prin faţa statuilor lui Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr, Spiru Haret şi Heliade Rădulescu, şi că iau des metroul de la Mihai Bravu la Constantin Brâncoveanu. Încep să mă simt oarecum stingheră, ca femeie, printre atîţia bărbaţi faimoşi. Noroc că mai văd pe stradă cîte un afiş enorm cu o Loredana de 20 de ani alături de o cremă cosmetică... Magică cremă, încep să mă gîndesc cu speranţă...!

Încep să înţeleg că locuirea într-un anume loc creează, deci comunică, o identitate colectivă – uneori puternică, alteori disipată, necoagulată. Practicile cotidiene, planificările neprietenoase ale spaţiului urban (de exemplu, lipsa trotuarelor sau a rampelor pentru persoane în vîrstă sau cu dizabilităţi), naraţiunile istorice şi culturale promovate de un spaţiu public (materializate, de exemplu, în denumirile străzilor, ale monumentelor şi clădirilor unui oraş) pun în valoare, marginalizează sau ignoră pe unii sau pe alţii. Arhitectura sau signalectica urbană, limbajul şi comportamentul urban acceptat, identitatea vizuală, publicitatea stradală sînt doar cîteva dintre mecanismele prin care oraşul reglementează relaţiile de putere şi comunică, în fel şi chip, modul în care acel spaţiu tratează probleme legate de diversitate, incluziune, violenţă, toleranţă, respectarea drepturilor omului.

Revin la exerciţiul meu de imaginaţie şi îi răspund străinului imaginar de lîngă mine. „Nu prea înţelegi oraşul meu. Nici eu, dar îl iubesc cu tot cu bîlbîielile lui.“  

Laura Grünberg este sociolog la Universitatea Bucureşti şi autoare de cărţi pentru copii.