Vinul şi muzica

Andrei VIERU
Publicat în Dilema Veche nr. 711 din 5-11 octombrie 2017
Vinul şi muzica jpeg

Vinul și muzica… Natura și cultura… România și Mexicul… De ce România și de ce Mexicul? Da’ de ce vinul și de ce muzica? Fiindcă vivent la Roumanie et le Mexique!

Cu aceste cuvinte pline de semnificație și de echilibru între apolinic și dionisiac și-a încheiat discursul de bis ambasadorul itinerant al patriei culturii aztece sub cupola Ateneului român, cu Mihai Viteazul în stînga și cu dacii și romanii (din care ne tragem) în dreapta. Excelența Sa era înfofolită de plecare, nu în frac, ci în mantou, iar din alocuțiunea, destul de lungă, pe care o ținuse în fața publicului – care încă mai era francofon pe vremea aia – se putea pricepe doar că avea înfășurat în jurul gîtului un fular atîrnînd pînă la pămînt, alb ca neaua. Cînd nu înțelegi, măcar vezi. Ca toată lumea. Bine și așa…

O chema Henryk Szeryng. Fusese sobră. În cu totul altă ordine de idei, era bea­­tă pulbere, o beatitudine pogorîtă pe întreaga audiență filarmonică.

Cîntase concertele de vioară de Beethoven și de Brahms. Nu mai era la prima tinerețe. Ajunsese la vîrsta la care cordarii, în general, încep să cînte fals. El (el, fiindcă nu mai e vorba de Excelența Sa itinerantă, ci de marele violonist) nu. Își potrivea degetele alunecînd pe corzi în imediata vecinătate a locului pe care le-ar fi așezat dacă ar fi omis să bea în prealabil un păhărel de vin. Sau două sau trei, necum patru. Degetele i se opreau exact acolo unde trebuia: pe cîte un fa diez și nu pe cîte un sol bemol – sau, Doamne ferește, pe vreun dublu bemol neasociat nici unei note din gamă. Mîinile îi tremurau a vibrato. Exagerat? Ca Varga? Nu, nici mai mult, nici mai puțin decît ar fi trebuit.

Pe unii alcoolul îi face să fie sobri. Ca pe Horia Lovinescu, pe care l-am văzut o dată mergînd mai drept decît de obicei, cu un pahar de vodcă în mîna stîngă și cu un pahar de apă în mîna dreaptă, plin tot cu vodcă.

Sau ca pe violonistul N.D., ieșit pe scenă, în calitate de concert-maistru al Cameratei, cu vioara în mîna stîngă și cu pupitrul în mîna dreaptă. Așa ies violoniștii pe scenă: totdeauna cu ambele mîini ocupate, că doar nu ține nimeni arcușul și scripca în aceeași mînă.

Cînd în scenă a intrat dirijorul și a semnalizat începutul lui Eine kleine Nachtmusik, regretatul N.D. s-a uitat, sobru, pe știma pe care tocmai o așezase pe pupitru, a apucat aerul cu mîna dreaptă așa cum se apucă un arcuș și a plimbat pe strunele violinei arcușul imaginar, vom Anfang bis zum Ende, respec­tînd toate arcușele și articulațiile însemnate pe știmă, urmat fiind, într-un nestăpînit avînt de hohote și disciplină, de toți salariații de la vioara întîi. Precum și de înjurăturile (probabil de mamă) ale dirijorului.

***

Dacă nu ți-e teamă de gloanțe rătăcite, ieșite din mitraliera vreunui adept al religiei care condamnă și vinul, și muzica, atunci te poți așeza liniștit la un bistro parizian și cere un pahar de Chardonnay. Garsonul (sau garsoana, ca să nu facem discriminare literară) ți-l toarnă dintr-o sticlă care are toate șansele să fie deja deschisă și chiar pe terminate. Că doar nu ești tu primul care cere în ziua aia vin la pahar – tocmai tu, care te-ai culcat cînd a cîntat cocoșul (sau găina, ca să nu… în fine, din motivele expuse mai sus). Învîrți paharul ținîndu-l de picior, cum scrie la carte, îl adulmeci și, înainte chiar de a gusta, îți dai seama că vinul e bușonat. Chemi chelnerul (sau chelnerița, ca să nu facem nici de data asta vreo discriminare), care gustă din rămășițele aceleiași sticle și nu se poate împiedica să scuipe. „Imbuvable!“, îți spune ospătarul (sau ospătărița etc. etc.). „Personne ne me l’a signalé avant vous! Je me demande comment les autres clients ont pu ne pas s’en rendre compte.“ Iac-așa! Ce? Toată lumea își dă seama cînd ascultă o muzică bușonată? Dulce sau măcar demi-dulce să fie! Că are și iz de dop ce mai contează?

Din ce alte unghiuri de vedere se mai aseamănă vinul cu muzica? Despre Crîm­poșia dintr-o aceeași sticlă turnată în două pahare diferite, un oenolog experimentat poate să-ți țină, crezînd că e vorba de vinuri diferite, două prelegeri foarte neasemănătoare. Nu fac și criticii muzicali la fel? Pune-i cuiva un disc azi spunîndu-i că e al tău. Și dă-i-l să-l asculte mîine asigurîndu-l că e o înregistrare cu, să spunem, Michelangeli. Crezi că o să fie de aceeași părere?

Vița-de-vie și muzica te îndeamnă, fiecare în felul ei, să ai răbdare. Chiar și autorului duetului lui Osmin și Pedrillo („Vivat Bacchus! Bacchus lebe!“) i-a trebuit mai mult timp să scrie Răpirea din serai decît crezuse la început, cînd a primit comanda. Opera de artă se poate însă și răscoace, ca o sticlă de vin ținută în pivniță prea multă vreme. O legendă – după unii prost tradusă – spune că împăratului Joseph al II-lea i s-ar fi părut că Răpirea din serai are prea multe note. În cazul de față îl „cred“ pe Mozart, care i-ar fi răspuns împăratului că are exact atîtea cîte trebuie. Dar cunosc și pictori, scriitori sau compozitori care au ajuns, cu o lucrare sau alta, la punctul mort de unde n-au mai știut cum să revină înapoi, la varianta optimă cu care, cu cîteva zile mai devreme, nu reușiseră să se mulțumească. În artă, ca și în viața de toate zilele, ca și în politică, de altfel, le mieux est l’ennemi du bien, cum spune un autor astăzi cenzurat în Franța, și anume Voltaire, pe care toată lumea îl citează, dar pe care din păcate nimeni nu-l crede.

Vinul și muzica, sau mai bine spus arta și merindele, tind din nou, în Europa de azi, să se politizeze. Idomeneo a fost acum cîțiva ani deprogramat la opera din Berlin din motive politice. Mozart însuși avusese de negociat cu inițiatorii proiectului Nationalsingspiel; acum are cu culturnicii zilei de azi. Răpirea din serai? După Idomeneo nici pe ea n-o văd bine. N-o fi sexist libretul? N-o fi rasist? Ia să căutăm bine! Și, în plus, legat de proiectul Nationalsingspiel? Cum adică „National“?

Țin mai mult la muzica lui Mozart decît la carnea de porc, fie ea garf, costiță sau cotlet. Animalele n-ar trebui, de fapt, mîncate. Totuși, nu pot să nu observ că la fête du cochon – sărbătoare aflată, în unele localități din Franța, la a cincizecea ediție – a devenit astăzi un subiect politic, un ișiu, cum se zice în româneasca globalizată din ziua de azi. Să participi la o asemenea sărbătoare nu e cumva o dovadă de rasism? Nu e niscai hate speech la mijloc?

Hannah Arendt îl citează pe Bertold Brecht: „Erst kommt das Fressen, dann kommt die Moral.“ („Întîi vine pîntecul și apoi vine morala“ – n. red.) E vorba, la ea, de venirea la putere a totalitarismului nazist, de care sigur că n-a fost vinovat Brecht. Cînd dă citatul, Arendt semnalează doar ceea ce știm cu toții. Și anume că nu totdeauna unde dai, acolo și crapă.

Am impresia că acum proștii Europei vor să încerce adagiul invers: „Erst kommt die Moral, dann kommt das Fressen.“ („Întîi vine morala și apoi pîntecul“ – n. red.) Mă tem că tot acolo se va ajunge: la o formă sau alta de totalitarism. Și atunci, proștii Europei vor mai bea mîine bere, vin și whisky sau nu? În lumea de mîine, cînd paharul va fi dus la gură, cuvîntul Prost! va fi interpretat ca offensive… Pun pariu că românii, mai ales drept-gînditorii întru progres, înapoiați după o bursă în străinătate, vor fi de-acord…

În 1988, cînd mediile franceze povesteau despre situația oribilă din România lui Ceaușescu, nu uitau să exclame: „Bucureștiul e la doar două-trei ore de zbor de Paris!“ Astăzi, cînd mă adresez cititorului din România de la Paris, unde după moda americană a început discuția despre dărîmarea statuilor (ale lui Colbert, de pildă), țin să-l anunț – sobru, cu un pahar de Crîmpoșie în mînă – că distanța de la Paris la București tot de două-trei ore de zbor a rămas.

Pînă mai e timp, să ne întrebăm: la ce e bun vinul? Ca muzica de cameră, la înfiriparea unor prietenii. În vremuri pretotalitare însă, orice prietenie e suspectă. Afară de cazul în care prieteniile sînt controlate, pe rețelele de socializare. 

Andrei Vieru este eseist și pianist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.