Cu siguranță, nu românii sînt cei care au inventat pasarea vinovăției și fuga de răspundere. Întreaga lume e plină de șarlatani și de pișicheri care nu-și asumă vina. Orice hoț fuge de Justiție. Și totuși, în fostul bloc estic, neasumarea vinovăției are un răsunet aparte. Nesoluționarea marilor dosare ale Justiției, arta prescrierii și a tergiversării, absența demisiilor de onoare, arbitrarul și ineficiența instituțiilor statului sînt neajunsuri întîlnite cu precădere în partea noastră de lume. Pendularea între „nimeni nu e de vină” și „sîntem cu toții vinovați” – un artificiu de anulare a răspunderii prin reducerea la extreme impracticabile – e o măiestrie de la Răsărit.

„Cultura nevinovăției” pare să fie rezultatul asimilării „culturii rușinii”, specifică unei societăți țărănești, arhaice, cum era cea românească, cu „tradiția” comunistă a minciunii ca politică de stat. A fi găsit vinovat înseamnă, aici, „a păți o rușine”; iar a-ți ascunde vina devine, printr-o contorsiune nefirească, o chestiune de „onoare”.

În altă ordine de idei, felix culpa (fericita vină) desemnează în teologie „șansa căderii”, „oportunitatea păcatului”. Dacă păcatul originar, „greșeala fondatoare” a umanității, nu s-ar fi săvîrșit, nu am mai fi ajuns să trăim în lume, cu bune și cu rele. Am fi ratat șansa mîntuirii, miracolul Învierii, „întîlnirea” cu Iisus, iar teodiceea, soteriologia, eschatologia – pe scurt, teologia – nu și-ar mai fi avut rostul. Cum să te înalți dacă nu cazi, mai întîi?

La antipodul celor deprinși să paseze vina se află cineva dispus să încaseze frontal vinovăția întregii specii – Iisus.

Pildele și dictoanele pot fi prost înțelese sau adaptate viclean, în spiritul culturii nevinovăției. „Hoțul neprins e negustor cinstit” pare să ne învețe că (1) vinovat e cine-i prins, nu cine fură, și că (2) toți negustorii sînt hoți, doar că numai unii (ghinioniștii sau fraierii) sînt prinși. „A greși e omenește” are corolarul tacit că la fel de omenește e și să fugi de răspundere, să nu-ți recunoști greșeala. (Greșeala, de altfel, nu e totuna cu vina: dacă prima poate fi o imprudență, un accident, vina e premeditată, cu intenție.) Versete biblice precum „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra” – care invită la introspecție, la reflexivitate, la exercițiul iertării – pot fi manipulate ca manevre de diluare a vinovăției prin distribuție democratică și ca îndemnuri la complicitate, la relativizare împăciuitoare a culpei („Pupat toți piața endependenți”) sau ca variante universale ale cațavencianului „Toți sîntem români!… mai mult, sau mai puțin onești!”.

Într-o lume normală, vina e o temă a libertății, un drept, spunea cineva – dublat însă de obligații: sînt liber să acționez greșit, dar sînt dispus să-mi asum consecințele, înțeleg că sînt pasibil de pedeapsă. La noi, vina e mai degrabă o problemă de destin, e consecința unei sorți potrivnice, iar vinovatul – un seamăn pe care l-a ocolit norocul. Nu degeaba se spune adesea despre cîte un hoțoman, cu reală compasiune și simpatie: „L-au prins, săracul!”.