Întîmplător sau nu, tocmai lucrez la o carte despre vacanțele din comunism care, departe de a fi unele ideale (mai degrabă erau o evadare „obligatorie“ dintr-un cotidian mizerabil), reprezentau foarte bine spiritul unei epoci, dar și relațiile din cadrul familiei – „celula de bază a societății“, nu-i așa? Dar pentru mine astea au rămas vacanțele în adevărat sens al cuvîntului, cele de acum sînt călătorii, plecări, întoarceri. Vacanțe care implicau cîte un „sejur“ la mare sau la munte de 12 zile, uneori în ambele locuri, și la care participau, de regulă, tata, mama și copilul/copiii. Se pleca cu trenul, în cel mai bun caz cu autoturismul personal Dacia 1300. Biletele se achiziționau din timp de la ONT (Oficiul Național de Turism), uneori primeai și bonuri valorice pe care le foloseai pentru mîncare, în cazul în care găseai ce mînca pe acolo pe unde te duceai. Îmi amintesc de restaurantele cu mic dejunuri standard alcătuite din unt, marmeladă, brînză, uneori salam, alteori ou, ceai, chifle cu care puteai să-ți spargi capul, prînzuri și cine sărăcăcioase cu ciorbe cu damf de cantină, chiftele cu sos, piureuri, salate de varză și „suplimentele“ pe care ți le mai permiteai peste zi – clătite, pateuri, un simulacru de pizza, zmeură la cornet (la munte), piersici și lubeniță (la mare), floricele de porumb, vată de zahăr, măr pe băț, dacă erai norocos găseai și Pepsi. Cartea se va numi Vine vacanța cu trenul din Franța și va avea trei secțiuni – „La munte“, „La mare“ și „În orice împrejurare“. Iaca o mică mostră de vacanță comunistă:

„În vacanța de iarnă, vom merge cu toții la Sinaia. N-am mai găsit bilete la hotelul «Intercontinental» unde am fost anul trecut, tot în vacanța de iarnă. Hotelul semăna cu o prăjitură pe care o poți găsi la Cofetărie – cu tortul Doboș sau mai degrabă cu prăjitura Turist. Dar ce mi-a plăcut a fost că, în fiecare seară, se dădeau cîte două filme străine, la video. În prima zi, am căutat prin toată camera, chiar și sub paturi, și nici urmă de vreun aparat video!

Știu foarte bine cum arată – are Dia de la etajul doi, i l-a adus tatăl ei de pe vapor. E o cutie neagră, magică, în care intră casete video, iar pe casete sînt filme pe care nu le poți vedea la televizor. Filme adevărate de acțiune sau comedii cum e Polisacademi, 1, 2 și 3. Pentru că n-am găsit aparatul video în camera de la hotel, am fost foarte mirată. Anton mi a explicat că filmele erau într-adevăr pe casete video și se transmiteau printr-un cablu, așa ajungeau ele la toate televizoarele din camerele noastre, iar aparatul era undeva la recepție, închis probabil cu cheia ca să nu-l fure nimeni, pentru că e foarte valoros, costă mai mult decît o Dacie 1300.

Într-o seară, am văzut un film de dragoste cu o femeie și cu un bărbat care se tot plimbau cu un tren și se uitau unul la altul, uneori își vorbeau, alteori nu, dar se îndrăgosteau pe zi ce trece. Mama, care mai văzuse filmul, tot la video desigur, mi-a spus că se numea Folinginlov. În film nu se întîmpla mare lucru, nu era de rîs ca Polisacademi, așa că am adormit. La un moment dat, mama m-a trezit ca să văd bradul de Crăciun din film. Bradul avea vreo patru metri înălțime și crenguțe multe și dese, nu ca brazii noștri din Piața Obor despre care Anton spune că toți au chelit sau că nici măcar nu sînt brazi, sînt molizi. Bradul acela avea foarte multe globuri și beculețe, iar sub brad erau o mulțime de cadouri nedesfăcute care îi așteptau pe copiii din film. Cu siguranță că în pachete se găseau numai păpuși Barbie, mașinuțe teleghidate și jocuri Lego, ca acelea care apar în reclamele din revista Neckermann. Copiii din film n-au mai apucat să-și deschidă cadourile, erau mai importanți bărbatul și femeia din tren care jucau în rolurile principale și trebuiau să se sărute. Am adormit din nou, gîndindu-mă dacă bradul acela era adevărat sau nu. În fond, și bradul juca în film, iar în filme oamenii nu se împușcă de-adevăratelea, doar se prefac, nici sîngele nu e sînge, e suc e roșii. Așa că bradul putea foarte bine să fie unul fals, vopsit pe un perete, pentru că asemenea brazi de Crăciun nu există în realitate.“