E ora 9 și deja mă simt vinovată. Încerc să mă consolez că alții abia s‑au dat jos din pat la ora asta sau aleargă în drum spre serviciu prin traficul haotic, dar nu merge. Sînt trează de la 5. Și am deja la activ vreo cîteva episoade… În orele astea aș fi putut să scriu, în liniște, la marele meu roman. Aș aduna o pagină-două pe zi, așa cum fac marii scriitori, cei despre care biografiile menționează că „s-au dedicat definitiv literaturii“. Rutina lor zilnică presupune trezirea foarte devreme, urmată de o cafea tare și de cîteva ore de scris în ritm constant. După aceea, marii scriitori iau un prînz ușor, se plimbă prin grădină, își verifică corespondența. Unii trag un pui de somn reconfortant, alții, mai activi, fac jogging sau activități sportive, pentru că – nu-i așa? – mens sana in corpore sano. Seara, marii scriitori iau cina în familie, apoi citesc cîteva ore și se culcă întotdeauna devreme pentru că a doua zi dimineață o iau de la capăt. Nici un mare scriitor nu-și risipește timpul uitîndu-se la seriale. Llosa nu pierdea ore întregi la Game of Thrones, Márquez nu urmărea Stranger Things, Virginia Woolf nu o ardea aiurea înghițind cîte-un sezon din Friends pe săptămînă. Pun pariu că Orhan Pamuk nu așteaptă cu sufletul la gură următorul sezon din Sex Education, iar Murakami nu devorează Girls sau Most Beautiful Things. (Parcă totuși Mircea Cărtărescu a postat ceva odată despre un serial pe care-l urmărea, deci ceva excepții ar mai fi…)

E 9 dimineața și am văzut deja două episoade jumate din The Crown, cea mai recentă obsesie. Cînd dau de un serial care-mi place cu adevărat, mă păcălesc spunîndu-mi că e un fel de lecție de storytelling. Mă prefac că nu le urmăresc la modul telenovelistic, ca să văd cum vor sfîrși personajele, dacă moare Jon Snow sau nu, dacă slujitoarea reușește să-și salveze copiii din Gilead, dacă Noah rămîne cu Helen în The Affair sau dacă… hmm, îl vedem pe Jude Law dezbrăcat în Noul Papă, nu, mă amăgesc că studiez personajele, dialogurile, montajul și twist-urile narative. Poate uitîndu-mă la atîtea seriale o să învăț să scriu scenarii… Așa că apăs din nou play, deși e miezul nopții și mor de somn, mai am doar două episoade și se termină și cu obsesia asta și jur că nu mă mai uit la nimic de mîine!

E 9 dimineața și închid laptop-ul nervoasă, ziua am jurat să nu mă uit pe Netflix și HBO GO orice-ar fi, am renunțat la un job ca să scriu literatură, sub nici o formă nu-mi voi pierde ore prețioase, așa că încep să scriu un articol despre cum ar fi viața fără seriale, dar asta nu se pune, e tot un fel de job sau de autoexorcizare cu public, adică parte din procesul de vindecare. Voi scrie textul ăsta și voi începe o viață curată.

Prima obsesie cred că a fost Lost, prin 2005, tocmai născusem, aveam timp liber și net de la niște băieți din cartier care, generoși din fire, mi-au instalat pe laptop un program de „tras“ filme și muzică și m-au învățat cum să-l folosesc. Download-ul unui episod din Lost îmi lua cam două zile, iar eu stăteam cu ochii pe timpul estimat, care scădea cu viteza unui melc, dar în final merita! Apoi, așteptam cam o săptămînă pînă la apariția episodului următor. Uneori foloseam metoda amînării recompensei și mă abțineam o vreme, ca să văd mai multe episoade la rînd. Un adevărat festin, care acum are și-un nume – binging. Dacă aș fi știut atunci că va veni o vreme cînd vom putea sta cu toții în casă urmărind non-stop serialele preferate, sezon după sezon, într-o suspendare totală a vieții reale, probabil nu mi-aș fi instalat niciodată vreo platformă de streaming online, deschizînd astfel o gaură neagră în care s-au scurs pînă acum zeci, poate sute de ore.

Sînt Adina, am 40 de ani, e 9 dimineața și nu am consumat astăzi nici un episod. Nu știu ce-au mai făcut fetele din Cable Girls, nici ce rochii mai poartă Sarah Jessica Parker în noul sezon Divorce, nu m‑am scufundat în atmosfera fastuoasă din The Last Czars și nici n-am pătruns în Ierusalimul din Shtisel, n-am rîs la glumele cinice din Metoda Kominsky și nici n-am lăcrimat la dramele rusești din The Road to Calvary, am ratat-o pe Nicole Kidman în Marile minciuni nevinovate și m-am abținut să încep Peaky Blinders pe care toată lumea mi l-a lăudat intens. Pur și simplu m-am trezit într-o lume fără seriale și habar n-am ce-am făcut.

E 9 dimineața și n-am scris nici măcar o pagină din marele roman al vieții mele, tot ce-am reușit să fac a fost să închei acest articol și, ca să fiu sinceră, în timp ce mă uitam pe Netflix și pe HBO GO ca să verific unele dintre titlurile care apar în acest text, mi-am adăugat în listă cîteva seriale noi care mi-au făcut cu ochiul: Messiah, despre un străin misterios care pornește o mișcare spirituală, și Wanderlust, despre problemele sexuale ale unui cuplu căsătorit de multă vreme. Ah, și apropo, aștept cu nerăbdare să apară O sută de ani de singurătate, un serial produs chiar de fiii scriitorului. Oare García Márquez s-ar uita la așa ceva?

Adina Rosetti este scriitoare.