Ani de zile, cinema-ul a fost pentru mine un mod de viață. Filmele, cu personajele, întîmplările și atitudinile lor, mi-au fost, de multe ori, repere. Funcționam precum personajul dintr-un mai vechi serial PRO TV, Viața bate filmul (Dream on, 1990), care și compara mai orice gest din viață cu unul dintr-un film. În cazul lui, era vorba de filme clasice, din cele alb-negru, chiar. În cazul meu, de filmele anilor 2000, mai ales. Pe care nu le-am putut vedea în altă parte decît la mall-urile bucureștene, cîte erau pe atunci.

Pentru mine, ca mamă de copil încă mic, dar și ca veșnic învățăcel al teoriilor culturii populare, mall-ul era locul unde alesesem să evadez. Știam cît se poate de bine ce spuneau teoreticienii mei despre mall: pe scurt, că era un soi de loc al pierzaniei… Eu mă dădeam detașată și critică, dar, de fapt, abia așteptam să merg la mall. La film. Sau, mai bine zis, la filme. Îmi plăcea să-mi petrec o după-masă spre seară într-un spațiu fantezist, și kitsch, și ultra-safe, care imita realitatea numai în punctele ei glossy și confortabile. Pentru mine, mall-ul în sine era un spațiu escapist. Filmul de la mall era o evadare în evadare, o dublă evadare.

La care purcedeam mai întîi singură și, apoi, împreună cu copilul meu. Pe care l am dus, pe la 10 ani, din greșeală, la un policier foarte dur, cred că 18+, unde protagoniștii se cam omorau pe capete. N-am ieșit din sală, nu mai știu în virtutea cărui mecanism. Știu doar că îi tot repetam isteric, în timpul filmului, că ce vede acolo e ficțiune și că realitatea e diferită. Și acum rîde de mine pe tema asta. Și cu mama mea, care făcea ordine peste tot, cu autoritatea ei. Și cu tatăl copilului meu, care, într-o zi, s-a certat cu un bodyguard și i-a pus un coș de gunoi în cap (totul pornise de la un bon care se afla în coș, o poveste prea lungă…).

Primul mall la care m-am dus a fost, evident, cel din Vitan. Cînd s-a ivit, mi-a părut uriaș. După ce au apărut următoarele, am început să l consider intim. Cel care m-a dat cel mai tare peste cap a fost AFI Palace Cotroceni. Țin minte că, atunci cînd am nimerit prima dată acolo, prin 2009, ne rătăceam de fiecare dată. De fiecare dată o luam în sens opus. Pînă ajungeam iar la podul suspendat de peste munții falși și la întinderea patinoarului…

Cînd mă vedeam, în cele din urmă, la cinema, mă simțeam ca un om al altor lumi, mai mici și mai prăfuite. Am avut, la început, chiar un conflict cu cei de la casă, pentru că ni s-au părut prea birocratici și inflexibili. Încet-încet, m-am obișnuit acolo. M-am obișnuit să stau la o multiplă coadă, rînduită ca la aeroport. M-am învățat să nu-mi mai îndes în geantă ape și sandvișuri de pe la fast-food-uri, pentru că a apărut bufetul cu sucuri naturale, Cola la sticlă mică și Betty Ice, care e OK. Am învățat chiar să rezerv online și să-mi citesc codul de rezervare, cool, la casă (deși, inițial, mi-am făcut o mie de probleme despre cum or să-mi devalizeze mie cardul online etc.).

Iar în sală, să mă ghidez după lumina beculețelor, într-o veșnică atmosferă de Crăciun. Unde lumea e, în general, civilizată. Rar mai sună mobilele în timpul filmului și, la fel de rar, oamenii mai răspund atît de prompt și de apăsat precum spectatorul cu formula fixă: „Da, viața mea?!“ Sau mai rîd atît de orginal ca prietena mea, Ligia, pe care o puteau amuza și scene mai puțin comice, precum cea cu cineva care cade de la etaj. Noroc că rîsul e molipsitor și, de fiecare dată, cîțiva din sală se trezeau hohotind degeaba după ce ea dădea tonul.

Tot cu întreaga familie am încercat primele filmulețe interactive, care te mișcau cu scaunul și te stropeau, așa cum se întîmplă acum, puțin diferit, în sala 4DX de la Megamall. Ne-am bucurat de ele ca de un Disneyland mai calm.

Cînd am aflat, de la o verișoară, că există o sală VIP, unde poți să mănînci cît ai chef, în prețul biletului, mi s-a părut formidabil. De cînd așteptam așa ceva: să pot mînca la film pe față, fără să mi mai strecor mîncarea chinezească în geantă, și să ies de acolo pătată și unsuroasă… Odată, cînd am intrat la sala VIP (după ce am mîncat, ce-i drept, în holul de la intrare cît am putut), mi-am luat paharele de șampanie și m-am tolănit pe fotoliul de piele, alături de cele două vecine relaxate: una gravidă și alta cu un picior în ghips. A fost perfect. Am adormit. Filmul era un thriller.

Am mai fost de cîteva ori la sala VIP. Am serbat acolo aniversări, am făcut chiar și un soi de parastas neconvențional (deși am o prietenă care e împotrivă, nu a vrut niciodată să intre, considerînd-o un soi de emblemă a consumismului). Ultima dată, la ParkLake, la Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, cel mai recent Tim Burton, care mi s-a părut remarcabil, am mîncat chiar pizza.

Acolo, cînd am ieșit, am observat toaleta: avea tavanul precum podeaua, erau obiecte puse pe el, pălării și pantofi, într-un decor gen Alice in Wonderland. Oricum, toaletele mall-urilor nu sînt de ici, de colo: cîte conversații nu am surprins acolo… Odată, o fată îi mărturisea alteia, la telefon, din cabina alăturată, că rămăsese gravidă. Un personaj constant al unora dintre toalete e femeia de serviciu filozoafă: îți dă sfaturi de viață, comentează mersul lumii, între două spălări și-o uscare.

Îmi aduc aminte, la AFI, cum, atunci cînd era mama mea în spital, evadam acolo serile și mă îndopam cu bomboane colorate, ireale, ca gust și textură, de la bufetul mare. Și cum, după ce a murit mama, am văzut, împreună cu fiul și soțul meu, St Vincent (2014, Theodore Melfi, cu Bill Murray) – și a fost ca un fel de „comfort movie“, care ne-a redat încrederea într-un bine mic, nesofisticat, dar consistent – așa cum numai anumite filme știu s-o facă.