Ce se pune într-un film despre despărţire?

În primul rînd, trebuie să spun că filmul pe care l-am făcut nu este doar despre despărţire, nu în intenţia mea, cel puţin. Într-adevăr, personajele principale sînt doi oameni divorţaţi, despărţiţi, dar asta îi defineşte pînă la un punct. Ce mi s-a părut însă interesant de explorat a fost ridicolul. Un ridicol care, e adevărat, iese parcă mai bine în evidenţă atunci cînd vorbeşti despre conflicte între oameni, despre despărţire, divorţ, dragoste, „cine are dreptate?“, suflet, inimă etc. Viaţa poate fi frumoasă, poate fi tragică, dar privită dintr-un anumit unghi, are întotdeauna ceva ridicol. Există ridicol în politică, în sport, în media, dar parcă nicăieri nu e mai evident decît în viaţa personală. Kundera vorbea chiar de un „comic al sexualităţii“ şi, evident, are dreptate (din fericire!). Iar dacă asculţi poveştile de divorţ sau de despărţire – şi am auzit destule, la oamenii din jur, pe Internet, pe forumurile juridice, la Asociaţia TATA, care mi-a pus la dispoziţie cazuistica lor cînd lucram la scenariu –, descoperi lucruri oribile, desigur, dar care au întotdeauna, inevitabil, şi ceva ridicol, stupid şi absurd. Iar dacă aş merge pînă la capătul raţionamentului, aş spune, fără să fiu Wittgenstein, că ridicolul ăsta apare pentru că problema despărţirii nu e una reală, ci doar una de gramatică. Nu te poţi despărţi, pentru că nu te poţi uni cu cineva niciodată, cu adevărat, decît în mod pur simbolic. Să spui „m-am despărţit de X“ înseamnă să spui o propoziţie fără sens. Cum să te desparţi dacă nu ai fost unit? Cum poţi pierde ceea ce, de fapt, nu ai? Mă rog, sună foarte zen şi foarte stoic, dar cred că e un adevăr aici, e drept, foarte greu de asumat. Eu nu pot, mi-e doar uşor să-l spun, sînt ipocrit.

De ce trebuie să vă feriţi cînd aveţi un subiect sensibil ca în Toată lumea din familia noastră?

Nu ştiu. Ce mă enervează acum la unii din cei care au văzut filmul e faptul că, ştiind că unele lucruri provin din viaţa mea personală, au tendinţa (plăcută, pentru ei, desigur…), să creadă că de fapt tot ce fac personajele provine din propria mea viaţă. Inclusiv o doamnă care se pretinde critic de film şi care face un fel de emisiuni plicticoase la radio a susţinut cretinismul ăsta în mod repetat.

La ce filme v-aţi uitat, legate oarecum de acest subiect, înainte sau în timp ce aţi scris scenariul?

Din întîmplare, Promisiuni de Elisabeta Bostan şi filmele lui Maurice Pialat.

a consemnat Ana Maria SANDU