Partidele ecologiste sînt tot mai puternice mai ales în Europa Occidentală. Verzii reprezintă a patra forță politică în Parlamentul European. Dar vor putea să avanseze o agendă ecologistă de substanță?

 

Cum de au ajuns Verzii a patra forță politică în Parlamentul European? Cînd s-a configurat acest trend în Europa?

Grupul Verzilor are deja o tradiție de 20 de ani în Parlamentul European, de la prima lor intrare în co-legislativul european, în urma alegerilor din 1999. Rezultatele înregistrate la alegerile europene din 2019, facilitate și de o prezență record la urne în comparație cu scrutinele ultimelor două decenii, sînt, într-adevăr, cele mai spectaculoase pentru Verzi. Au obținut 74 de mandate, cu 24 mai mult decît în 2014 și cu 19 peste numărul lor maxim de eurodeputați, înregistrat în 2009. Rezultatul lor se datorează în cea mai mare măsură mandatelor obținute de Verzii din Germania și, parțial, din Franța. În Germania, cele 21 de mandate obținute de Verzi, clasați pe locul al doilea după Uniunea Creștin-Democrată a cancelarului Angela Merkel, țin și de sancționarea politică a social-democraților germani, aflați la cel mai scăzut nivel din 1949 încoace, dar și de prestația neconvingătoare – din fericire, spunem noi – a extremei drepte. Dincolo de aspecte aritmetice și de ponderi, vorbim mai degrabă de o plasare simbol a Verzilor drept a patra forță politică în Parlamentul European. În primul rînd, în hemiciclul democrației europene nu funcționează logica „Putere și Opoziție“. În mare parte am avut și avem ceea ce se cheamă consensualism democratic. Acum, însă, avem o nouă logică a puterii și a echilibrului în Parlamentul European. Pentru prima dată, popularii și socialiștii europeni, forțele de centru-dreapta, respectiv centru-stînga, nu mai pot alcătui o majoritate în doi. De data aceasta, e nevoie de minimum trei forțe politice, prin cuplarea noului grup Renew Europe, condus de Dacian Cioloș, la mecanismul majorității. Această majoritate a fost oglindită, în principal, prin votul pentru alegerea Ursulei von der Leyen în funcția de președinte al Comisiei Europene și prin votul de validare a Comisiei Europene. În ambele situații, Verzii, prin liderii lor, au anunțat că nu vor susține noua Comisie Europeană, deși proiectul emblematic al noului executiv de la Bruxelles este nici mai mult, nici mai puțin decît unul ecologist, o premieră în Europa.

Pe de altă parte, e de notat faptul că în Comisia Ursulei von der Leyen este prezent și un comisar european din partea Verzilor. Este vorba de Virginijus Sinkevicius, din partea Lituaniei, care este însărcinat cu portofoliul mediului, oceanelor și afacerilor maritime. Prima și singura dată cînd un reprezentant al Verzilor a deținut funcția de comisar european a fost chiar în 1999, cînd Germania, care încă putea nominaliza doi comisari europeni, i-a propus pe Günter Verheugen și pe Michaele Schreyer, aceasta din urmă fiind membră a Verzilor și desemnată comisar european pentru buget.

Ceea ce cred că este important de subliniat se referă tocmai la evoluția acestui trend. În mod surprinzător sau nu, acest trend este dominat actualmente de forțele politice mainstream, și nu de Verzi. Arată poate și dificultatea unor partide extrem de nișate ca ideologie și acțiune politice de a fi vizibile și a articula poziții și politici atunci cînd obiectivele lor dominante sînt preluate de forțele ce exercită puterea.

Ce pot face Verzii pentru a consolida o agendă ecologistă în domenii critice, precum energia și transporturile? Care sînt aliații pe care se poate baza grupul Verzilor?

Din punct de vedere politic, Verzii au ratat parțial startul la nivel european. În egală măsură, ei nu au votat nici pentru alegerea Ursulei von der Leyen și nici pentru învestirea Comisiei sale, în pofida faptului că proiectul emblematic al actualei Comisii Europene are poate cel mai îndrăzneț obiectiv: acela de a face din Europa primul continent neutru din punct de vedere climatic pînă la orizontul anului 2050. Dacă privim comparativ, Comisia Juncker a venit în 2014 cu planul de investiții pentru Europa ca proiect emblematic, un model de stimulare a creșterii economice după anii dificilei crize economico-financiare, program ce a dat roade. Pactul Ecologic European promovat de noua Comisie Europeană și cu care este însărcinat noul vicepreședinte executiv Frans Timmermans, un un diplomat experimentat și un om politic social-democrat din Olanda, este fără îndoială extrem de ambițios și, pentru a se dovedi eficace, el are nevoie să fie un program definitoriu și pentru viitoarele Comisii și Parlamente, dar și pentru statele membre.

În ceea ce-i privește, Verzii, de mai bine de un deceniu, au propus un pact ecologic pentru Europa, însă lipsa unei forțe politice concrete și măsurabile nu le-a permis să avanseze pe această cale. În situația actuală, deși nu au votat pentru învestirea Comisiei von der Leyen, Verzii au anunțat că vor lucra pentru ca Pactul Ecologic European să devină realitate. De aici, însă, sînt multe chestiuni de armonizat. De pildă, Comisia Europeană și statele membre vorbesc despre o reducere a amprentei de carbon și a emisiilor de gaze cu efect de seră cu pînă la 55% pînă în anul 2030, în timp ce Verzii își doresc o țintă de 65%. Din acest considerent, cred că putem opina că Verzii nu au aliați în această privință, ci ei se pot transforma în aliați, contestatari sau parteneri de negociere cu establishment-ul european dominat de PPE, S&D și Renew Europe.

În domeniile critice precum energia și transporturile, situația este sensibilă. Compromisul, și așa destul de fragil, al statelor membre pentru a se angaja către o Europă neutră din punct de vedere climatic a fost atins cu greu. Statele membre răsăritene, din rațiuni de competitivitate, vor să își apere industria și au nevoie de compensații financiare, în timp ce mai multe state încă se bazează pe energia nucleară ca parte a mixului lor energetic național. În aceleași state membre, mișcarea ecologistă nu este atît de puternică precum în Germania, Franța sau țările nordice. Poate nu întîmplător, noii comisari europeni pentru energie și pentru transporturi provin din Europa de Est, din Estonia și din România.

Ce semnificație are declararea stării de urgență climatice?

Are o semnificație simbolică și de conștientizare politică, economică și socială. Are și o componentă de asumare de către Uniunea Europeană a calității de lider global într-o anumită privință. Declararea stării de urgențe climatice la nivelul Parlamentului European a pavat, practic, calea pentru ca noua Comisie Europeană să vină cu această inițiativă-fanion a Pactului Ecologic European și cu foaia de parcurs care cuprinde, inter alia, lansarea primei legislații europene pentru climă, crearea unui Fond de tranziție echitabilă, îndeosebi pentru regiunile carbonifere și cu o amprentă ridicată de dioxid de carbon, sau alocarea a cel puțin 25% din viitorul buget multianual 2021-2027.

Este deopotrivă și o declarație de intenții care provine din specificul Uniunii Europene vizavi de abordarea sa ca putere globală. Într-un context geopolitic internațional marcat de noua competiție globală între SUA și China, de complicatele raporturi strategice între Occident și Rusia, dar și de animozitățile din interiorul comunității transatlantice, Europa are nevoie de propria sa bucată din puzzle-ul global prin care să influențeze viața internațională. Starea de urgență climatică sau ambițiile formulate de Ursula von der Leyen prin care UE să arate lumii întregi calea de urmat în acest domeniu ca obiectiv și datorie ale „unei întregi generații“ sînt enunțuri ale acestor intenții. În mod egal, însă, o provocare imediată și de parcurs va fi aceea a construirii unui consens în rîndul țărilor membre.

Revocarea de către SUA a acordului (climatic) de la Paris e o pierdere însemnată pentru țările semnatare. Care sînt mijloacele politice necesare pentru a menține totuși țintele stabilite?

Provocările climatice la scară globală rămîn pentru moment captive narațiunii politice din ultimii ani, îndeosebi după instalarea administrației Donald Trump la Washington. Nu există momentan premise pentru schimbarea acestei stări. O dovedesc și rezultatele modeste ale recentei Conferințe COP25 de la Madrid. Independent de cursul politicii americane, inclusiv în contextul anului electoral prezidențial în SUA, obiectivele pentru care s-a angajat Uniunea Europeană arată că abordările și acțiunile regionale vor prevala. Tocmai de aceea, Pactul Ecologic va schimba paradigma de gîndire politică europeană, va modela liniile de finanțare și va influența marile programe, de la strategia industrială la politicile tradiționale. Va avea o miză majoră în asigurarea unei tranziții echitabile, avînd în vedere decalajele și modelele de dezvoltare economică între Vest și Est. Ca obiectiv politic are proporțiile unui progres și ale unui pas înainte istoric.

Robert Lupițu este expert în relații internaționale. Redactor-șef la Calea Europeană.

a consemnat Matei MARTIN