Lene-plictiseală-huzur – o înlănțuire clasică a unor „ipostaze” inseparabile. Bine, și care-i dilema? Mai întîi, huzurul, la o primă vedere „perdant”, poate fi, prin natura sa contemplativă, creativ și inspirator, poate oferi, prin decelerare, un unghi vizual lărgit, un spor de atenție și de receptivitate. La fel cum hiperactivitatea, excesul ocupațional, poate aduce cu sine, prin imersiunea totală în „obiectul muncii”, dezavantajul unei îngustări de cîmp vizual, predispune la miopie, la opacitate față de lumea din jur.

Mai este apoi natura contradictorie a amuzamentului: contemplarea creației, a naturii, asociabilă loisir-ului, îmbină plăcerea, încîntarea, agreabilul cu o misterioasă melancolie – în spațiul european timpuriu: „Ori de cîte ori văd în depărtare marea spre care se îndreaptă nori rătăcitori, sufletul mi se umple de o tristețe care nu e fără de plăcere” (Grigorie de Nyssa, apud Alfred Roth), dar și în Japonia, bunăoară, unde „aware” descrie „patosul melancolic” al contemplării grădinilor. La antipodul „gravității” loisir-ului se află lejeritatea, aura de comédie, de amuzament a anumitor „îndeletniciri serioase” – revoluții, demonstrații, lupte de stradă; Florin Dumitrescu dă exemplul lui Gavroche, care fredonează cîntece în timp ce încasează gloanțele Gărzii Naționale, și al celor 40.000 de protestatari sindicaliști din mai 2010, susținători ai unei cauze legitime, dar care se sinucid mediatic încingînd un voios „dans al pinguinului”.

Căutăm distracția atunci cînd ne plictisim – se spune îndeobște. Dacă e așa, „calitatea” distracției va depinde de tipul plictiselii din care „provine”: plictiseala „veche”, Ancien Régime, „dublată de conștiința plictiselii, trăită ca angoasă, ca o confruntare macerantă între un preaplin aparent și un extrem vid lăuntric” (Vladimir Jankélévitch) sau plictiseala modernă a Restaurației, „care se ignoră pe sine sau se ia, de-a dreptul, drept amuzament” (Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie). Din primul caz poate rezulta un timp pierdut benign, o ralantizare propice reveriei și reflexivității; celălalt plictis urmărește doar să omoare timpul, prin distracție hiperactivă și accelerare isterică – cutreierat cluburi, excese sportive, maratoane multimediale, city brake-uri epuizante… leneșul care mai mult aleargă.

Dar ce ar fi timpul liber, huzurul, amuzamentul în lipsa parcurilor și a prealăudatelor – și deopotrivă detestatelor – plimbări? Parcul pare să fie un avatar al paradisului pe Pămînt. După chipul și asemănarea paradisului, cu sensul străvechi de spațiu îngrădit, multe parcuri erau, la început, proprietăți private, curți și grădini (închise) ale vilelor și palatelor, puse la dispoziția publicului larg doar în anumite zile ale săptămînii, în anumite intervale orare. Cuvîntul de origine slavă „gard” se regăsește, de altfel, în compoziția semantică a „ogrăzii” (idilice) și a „grădinii” (urbane).

Un vechi sinonim pentru „tihnă” era „rahat”, un cuvînt turcesc care însemna „pace, liniște, confort” (nu-mi explic cum de-a ajuns să-și piardă rangul în româna zilelor noastre). „Tu ești învățat ca să trăiești bine, bine și în rahat”, citează Lazăr Șăineanu o utilizare tipică (Influența orientală asupra limbei și culturei române, 1900). Atît de agreabilă putea fi odinioară „o viață de rahat”.