VĂZUTE, TRĂITE ȘI SIMȚITE

Redacţia Dilema veche
Publicat în Dilema Veche nr. 196 din 10 Noi 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Magdalena BOIANGIU Şi oamenii de bine... Acasă: cel de acasă e acelaşi de peste 50 de ani, îi port afecţiunea meritată de toate obiectele care m-au văzut îmbătrînind. A fost primul spaţiu al lecturilor libere, necontrolate, acolo citeam ce voiam, nu ce trebuia. După un timp, a devenit incomod şi nimeni din casă nu mai era preocupat de lecturile mele. Îi duc dorul de cîte ori părăsesc, pentru mai mult de cîteva ore, locuinţa. În lume: evit toaletele publice oricît aş suferi, locuri ale maximei incivilităţi produse nu de marţieni, ci de oameni absolut onorabili, cu o mare grijă faţă de înfăţişarea lor. Am verificat într-un vagon de dormit cu 20 de pasageri. Destinşi, cu propriile concepţii despre eleganţa la drum, vorbeau afaceri, împrumuturi, dobînzi. La plecarea din Bucureşti, toaleta era curată şi mirosea a dezinfectant. După Braşov - aproximativ trei ore de drum - totul devenise mizerabil: podeaua, colacul, pereţii - totul era brăzdat de murdărie, persistau înţepăturile dezinfectantului care nu izbuteau să acopere miasmele fetide ale materiilor împrăştiate peste tot. Dimineaţa, toaleta devenise un spaţiu interzis. Toţi pasagerii erau indignaţi şi înjurau revoluţia, politica şi pe "hoţii ăştia", îl regretau pe Ceauşescu (ca şi cum pe vremea lui toaletele publice ar fi fost curate), însoţitorul de la SNCFR participa la conversaţie. Radu COSAŞU Un spaţiu bătut şi el de gînduri Problema, da, problema WC-urilor publice este una dintre cele imuabile ale României noastre dragi. Indiferentă la orînduirea de stat (pe gînduri sau pe vine), ea e curat apolitică şi profund intimă. Istoria ei sfidează cele mai obsedante decenii, dincolo de înfiinţarea ARLUS-ului în 1945 sau de "ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş". La sat şi la oraş, sub monarhie sau "sub comunişti", a coborî într-un WC public sau doar a-l căuta într-o gară constituie una dintre cele mai stăruitoare şi presante încercări (trecută de obicei cu brio şi lejeritate) ale cetăţeanului român. Literatura naţională nu i-a dat dimensiunea cuvenită; avem o multitudine de restaurante, crîşme, bodegi, bufete-expres şi, mai nou, bar-de-zi-uri, poeţii ca poeţii, dar şi prozatorii uită că toate aceste "locaţii" au şi un spaţiu ceva mai tainic, bătut şi el de gînduri, de multe ori esenţiale în desfăşurarea şi dezlegarea unor angoase. Rămîne nemuritor, tot de la Caragiale citire, drumul amicului între două halbe, "cu pas mai mult hotărît decît sigur", către acel loc, în aşteptarea trenului 167, "ăl mai bun pentru noi, ceferiştii", "cu cupeu separat" pentru Miţa lui şi şefu’... E limpede însă că nu literatura şi nici filozofia nu vor rezolva problema. Atunci cine? Primăriile? Te poţi baza pe ele? O ligă specială? Societatea civilă, tot ea? Ţin minte că, în ultimul deceniu al secolului trecut, am pus la cale cu Horia-Roman Patapievici, într-o spontană înţelegere, o ieşire în stradă, în frunte cu cei mai ardenţi intelectuali (nu s-a pus în discuţie dacă de dreapta sau de stînga...), pentru a cere o radicală îmbunătăţire a WC-urilor publice. De comun acord, am convenit să nu-i zicem o revoluţie, oricît de chinuitor ne apăsa problema. Nu glumeam. Eram foarte tineri, deloc recenţi. Mă lucrează o idee: totdeauna eşti prea tînăr în faţa acestei chestiuni etern româneşti. Stela GIURGEANU Schimbarea la faţă Apare cînd eşti la Eroilor, pe lîngă Operă. Dar nu-ţi faci probleme. E vag, mai mult un presentiment. Deocamdată relaxat, schiţezi un zîmbet cînd treci pe lîngă şi-ţi aminteşti. Acum e un băruleţ de fiţe. Mai demult - un WC public murdar şi plin de mirosuri. Transformarea a avut loc prin 2001, cînd Primăria de atunci a Bucureştiului a scos la mezat toaletele publice, motivînd gestul prin lipsa lor de igienă. Hotărîrea a semnat însă condamnarea la moarte a majorităţii WC-urilor publice, în favoarea spaţiilor comerciale. Ceea ce a condus la altă afacere. Ca să împace cerinţele urbanistice europene, primarul Videanu a compensat lipsa toaletelor publice din Capitală, prin importul masiv de toalete ecologice. Aşa a fost Bucureştiul invadat de bude europene pe dinafară, mioritizate, pe dinăuntru. Concentrate parcă toate în Cişmigiu, pentru că la fiecare cinci paşi dai peste trei, patru, ba chiar şase. Tot să te treacă cînd mergi prin parc. Însă prezenţa lor, nu doar estetică, ci şi olfactivă, a transformat Cişmigiul, de ani buni, într-o mare toaletă ecologică. Şi chiar dacă ai nevoie, ai şi mîndrie. Aşa că treci pe lîngă, ţinînd nasul pe sus. Strîngi din dinţi şi măreşti pasul. O uşoară îngrijorare fiziologică prinde contur pe chip. Trebuie să ajungi la Universitate. Aici, cu cinci mii, rezolvi. E amplasată chiar în subteranul kilometrului zero al libertăţii contemporane: buda din pasajul Universităţii. Importantă prin singularitate şi lipsă de concurenţă. Cobori treptele, deja precipitat, te îndrepţi cu avînt, căutînd totodată, ca să nu mai pierzi timpul, prin buzunar, o monedă. Surpriza? "Budă în renovare!" Şi tu în panică. Întrebi în stînga, întrebi în dreapta. Cafenelele din pasaj, McDonald’s-ul, anticariatele... toate şi toţi depind(em) de ea. Iar ea, în renovare. Îţi spune cineva, citind pe faţa ta că situaţia e deja groasă: negociezi cu portarul de la Universitate, îi explici gravitatea situaţiei şi poate, poate te lasă... Şi urci treptele, cu maxilarele încleştate: românul se adaptează! Cu privirea fixă: dar dacă portarul nu vrea? Cu trăsături serioase: în ce se va transforma buda kilometrului nostru zero? Andrei MANOLESCU TV color, WC întunecat ● Ştiu un sat în care, pînă de curînd, fie vară, fie iarnă, unii oameni mergeau regulat în pădurea din spatele casei. Nu exista nici măcar clasica budă din fundul curţii. La începutul secolului XXI, cîţiva şi-au făcut closet în casă. Consătenii lor au fost de-a dreptul oripilaţi. I-au declarat împuţiţi pe bărbaţii care se dedau la o asemenea practică în casă, iar de femei au zis că-s nişte curve. Cu timpul, tot mai mulţi au început să descopere însă avantajele acestei noi mode. A fost cam la fel cu televiziunea color, descoperită pe acele meleaguri cu vreo cîţiva ani înaintea closetului. ● Cineva mi-a povestit că acum doi ani, la intrarea într-o privată privatizată din gara Sinaia, i s-a cerut o taxă. I s-a dat, în schimb, o bucăţică de hîrtie. Înăuntru era însă întuneric beznă, iar cînd s-a plîns de acest lucru, încasatoarea taxei i-a oferit un borcan în care era o lumînare. Matei MARTIN Blocaje Un prieten de-al meu (nu eu), se întorcea odată din Elveţia, făcînd, cum se spune, rotocoale pe hartă, ca să nu ajungă aşa de curînd în ţara de origine, ca să mai stea un pic prin civilizaţie. La un moment dat, de atîta stat în maşină, burdihanul său, deloc mare, începu să protesteze. Cum maţele îi porunceau din ce în ce mai insistent să oprească, hotărî să tragă la o dugheană de la marginea şoselei, undeva la periferia - dacă se poate numi aşa - capitalei micului principat Liechtenstein, Vaduz. Intră cu grijă în incintă şi rămase, paralizat, în mijlocul încăperii. Atît erau de perfecte rosturile dintre dale, atît erau de albe plăcile de faianţă, atît de strălucitoare oglinzile, atît de neatinse manetele nichelate ale robinetelor, atît de oxigenat văzduhul, încît crezu, pentru o clipă, că se află într-un muzeu. Se apropie cu grijă de unul dintre tronuri şi se aşeză încet, pe colacul de un alb imaculat. Stătu acolo preţ de vreo oră, precum un şaman gata să intre în transă. Nici un zumzet nu-i tulbură gîndurile. Apoi se ridică şi plecă. Nu reuşi nimic din ceea ce îşi propusese: atmosfera asta nefirească avu un puternic efect inhibitor asupra acelei zone a creierului care controlează sfincterul. Nu putu să depăşească blocajul decît mult mai tîrziu, undeva pe şoseaua de centură a mult mai orientalei capitale austriece Viena. Acolo putu, în sfîrşit, să-şi golească măruntaiele. Cezar PAUL-BĂDESCU Şcoala bărbăţiei A existat o perioadă cînd toaleta publică a făcut parte din viaţa mea - într-un mod dramatic, aş spune. Este vorba de toaletele pe care a trebuit să le folosesc atunci cînd am ajuns în căminele din Grozăveşti, în anul 1989. Camerele nu aveau baie proprie, iar WC-urile şi duşurile se aflau la capetele palierelor. De fapt, "toaletă" e deja un cuvînt mult prea frumos ca să numeşti acele haznale. Bălţi adînci de urină, closete pline şi uneori refulate, pereţi pe care indivizi grijulii îşi ştergeau degetele în lipsa hîrtiei igienice şi un miros greu, pe care nici tot clorul din lume nu l-ar fi putut acoperi. După cum se comportau într-o astfel de budă, oamenii se împărţeau în două categorii: cei care se aplecau şi încercau să-şi rezolve problema fără să atingă colacul WC-ului şi cei care se suiau cu tălpile pe colac. A doua categorie (din care eu nu făceam parte, din fericire) a pierdut serios din adepţi după ce unui tip, astfel cocoţat, i s-a spart closetul sub el, iar el, în cădere, şi-a secţionat pulpa - a fost luat cu Salvarea. Pentru un timp, bălţile galbene din toaleta noastră şi-au schimbat culoarea în roşu. În fine, nu vreau să continui să povestesc ororile din toaletele căminelor din Grozăveşti. Tot ce pot să spun e că aceste toalete au constituit pentru mine ceea ce se zice că e armata - pe care n-am făcut-o - pentru un bărbat. Adina POPESCU La coadă La Budapesta, în 1990, am văzut pentru prima oară o toaletă publică cu fise. Era coadă şi noi căutam prin buzunare forinţii salvatori. Nu a fost nevoie. Domnul din faţa noastră a ieşit surîzător şi ne-a ţinut amabil uşa. Desigur, i-am urmat exemplul. În urma noastră era o femeie cu doi copii mici. Mi-am amintit episodul mult mai tîrziu. De fapt, mi-a fost povestit, pentru că pe atunci eram prea mică ca să-mi dau seama că cei care foloseau toaleta erau unguri, dar şi vizitatori ai capitalei Ungariei din Europa de Est. Oameni obişnuiţi să fraternizeze la o coadă şi să găsească împreună mici şmecherii cu care să păcălească acea "autoritate" ostilă - în cazul nostru, o toaletă cu fise, cam naivă. Oameni care în momentul cînd reuşesc să înşele au o satisfacţie unică, comună. Au trecut 17 ani şi am trăit o experienţă asemănătoare anul acesta la Paris. La Domul Invalizilor există un singur loc cu pricina, la cofetărie. Destinat consumatorilor, însă pentru că altul nu e, te faci că plouă, te strecori prin cofetărie şi cobori cele cîteva trepte la subsol. Două cabine. La femei, o coadă interminabilă, că aşa e "la dame". La bărbaţi, aproape nimeni. La un moment dat, apar două poloneze supraponderale, mamă şi fiică. Mama apreciază coada cu un ochi de cunoscător, fiica oftează, fixînd cu privirea uşa de la cabina bărbaţilor. După cîteva clipe în care se foiesc neliniştite, iau o decizie. Prima intră mama, fiica ţine de şase. Apoi, fac schimb. Fiica stă ceva mai mult, timp în care apar doi britanici destul de grăbiţi. Mama îi opreşte cu un gest larg - "pe aici nu se trece!" - şi le explică într-o franceză de baltă că era vorba de o urgenţă. Britanicii nu zic nimic, păstrează o aparenţă plină de politeţe, dar se uită urît. În sfîrşit, iese fiica şi, cu cel mai firesc gest cu putinţă, le face semn britanicilor că e liber. Cele două femei pleacă, nu înainte de a le arunca doamnelor, care continuă să aştepte la coadă, priviri superioare. Aici, la doi paşi de mormîntul lui Napoleon, ele sînt două învingătoare crescute şi educate în Europa de Est. Iaromira POPOVICI Idealuri şi întîmplări ● Pentru mine, imaginea standard a closetului rămîne cel cu capac de plastic colorat, la care apa se trage de lanţ: cel socialist, al copilăriei mele. Eventual asociat cu suportul de plastic cu floricele, băieţelul şi fetiţa care fac pipi, puşi pe uşa de la baie, şi rezerva de hîrtie igienică, în cel mai bun caz roz, pare-mi-se chinezească... ● În faţa unui WC elegant, nu pot decît să-mi scot imaginara pălărie: am intrat într-unul de acest fel la restaurantul "Vama Veche" unde, la femei, pe pereţi e un tablou mare, iar în interior, printre altele, un jilţ... În astfel de situaţii însă, closetul se îndepărtează de meschina lui funcţie primară şi devine loc de reflecţii existenţiale... ● Există toalete vesele, în care se aude muzica tare şi alert, precum la KFC sau la Ruby Tuesday: parcă îţi vine să faci totul în ritm, şi să crezi că life is beautiful... ● În altele, dimpotrivă, există femeile de serviciu. Cum orice om îşi doreşte oarece autoritate, indiferent de funcţia lui, şi acestea şi-o manifestă, în moduri cît se poate de supărătoare: îţi fac observaţii în legătură cu te miri ce şi te supraveghează cu un ochi critic, cînd te oglindeşti. ● Conversaţiile telefonice pe care le auzi din cabina alăturată sînt, de cele mai multe ori, exact ce te-ai aştepta să fie: am auzit, la mall, o fată declarîndu-i iubitului că a rămas însărcinată... ● Îmi plac toaletele benzinăriilor care se respectă, cu predilecţie OMV: au, pe uşi, lista celor care trebuie să le cureţe şi a sancţiunilor pentru cei care nu au respectat-o. ● Cel mai prăpădit WC în care am fost era unul turcesc, din lemn putred, în care riscai oricînd să cazi; peretele lui era crăpat, iar de dincolo de crăpătură te privea... un porc. Însă el se afla într-o curte pitorească şi sălbatică... ● În America, toaletele se numesc, mult mai intelectual şi mai aproape de o utilizare mai puţin concretă, restrooms. Simona SORA Zece toalete pariziene Vrînd-nevrînd, am ajuns să cunosc, în ultima lună, (prea) multe stabilimente igienice din Paris. Iată primele zece care-mi vin în cap, fiecare cu povestea ei olfactivă, vizuală, auditivă... ● Les Deux Magots, cafeneaua unor cupluri celebre, are lîngă intrarea spre toaletă o vitrină cu obiecte DM (ceşti, linguriţe, degetare, ciocolăţele), păzită de o doamnă cu aer marţial, îndelung fardată şi coafată, care indică, în răstimpuri, farfuria cu blazon din mijlocul mesei, repetînd: "Combien vous voulez". ● La P

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.