Cu un secol în urmă, Matei Caragiale, Matei nu Mateiu, distingea nomadismul aristocratic al Crailor de vacanţa burgheză a şefului de birou Gogu Nicolau. În vreme ce primii, aflaţi într-o sărbătoare fără sfîrşit, fără nici o slujbă, erau „hoinari nepocăiţi, veşnic pe drumuri“, înspăimîntaţi de captivitatea într-un „ocol restrîns“, funcţionarul, trăitor între slujbă şi casă, iubitor de fixitate, îşi petrece luna de odihnă „potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă, pentru a merge să se strîmtoreze, să mucegăiască şi să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi.“ Burghezul ţintuit în spaţiul casei definit de minuscula lui grădină pleacă de acasă pentru a trăi o închidere, o strîmtorare, în locul deschiderii pe care o aşteptăm de la călătorie. Locurile sălbatice, fascinante pentru Crai, ar trebui să fie, dimpotrivă, o absenţă penibilă a civilizaţiei pentru locuitorii de rînd ai urbei.

Mărturisesc cu falsă umilinţă că sînt unul dintre dobitocii migratori, mai mult, am fost cîndva şef de birou. Vacanţa, etimologic vorbind, este un gol. Un vacuum aşteptînd să fie umplut cu excese, dar şi cu un orar strict, dacă eşti însoţit de copii. Am plecat de acasă în vacanţe familiale, domestice, niciodată cu bilet sindical. Două sate cu precădere au devenit, prin cunoaştere repetată, case alternative: Breb, în Maramureş, şi 2 Mai. În Breb, spre deosebire de 2 Mai, ţăranii, obişnuiţi să vadă japonezi, francezi, americani şi cîţi alţii, nu-şi modificau ritmurile normale ale vieţii în funcţie de oaspeţi. Noi, străini, intram în tiparele satului. Mergeam la tîrg, la biserică, la horă şi la fîn, ba chiar stăteam la coadă la pîine. Într-o zi, ne-am întors victorioşi din Sighet cu lebăr, o raritate în anii ’80. Mărie şi Mihai, gazdele noastre, au gustat din vîrful buzelor, aşa cum o cere buna-cuviinţă. A doua zi au refuzat să mai mănînce. Am vrut să dau cîrnatul porcului Gheorghică, însă Mărie a hotărît cu orgoliu aristocratic: „Eu nu-i dau porcului meu aşa ceva!“ Cîinele Sultan, pe care nu-l mînca nimeni, a hăpăit impuritatea, iar porcul şi-a păstrat curăţenia cărnii. Într-un ţinut renumit pentru ospitalitate, pe valea Izei, ni s-a întîmplat să batem din poartă în poartă, cerînd de mîncare. Nu ne-a omenit nimeni. Într-un tîrziu, un gospodar ne-a întins cîteva cepe tari şi aspre, ca inimile acelor ţărani. Astăzi consider întîmplarea un privilegiu. Am descoperit ceasul, ziua şi satul unice, în care porţile rămîn închise în faţa străinilor. În pacea adîncă a satului, într-o după-amiază pustie, urcînd uliţe pietroase, auzeai de departe, cu o claritate desăvîrşită, Europa liberă sau, imediat după zaveră, în amurg, cînd se adună vitele şi oamenii pe lîngă casă, strigătul: „Măriucă, hăi, vine Dallas-ul!“ Cea mai cumplită atunci, plăcută acum ca o victorie, a fost o vară în Constanţa, cu doi copii, de zece luni unul, de trei ani altul, cu ţarcul de lemn, cu landoul imens nepliabil urcat în utobuz spre Mamaia, cu oala cu presiune, cu unchiul meu alergînd pe peronul Gării de Nord încărcat cu ultimele bagaje înmînate pe fereastra vagonului.

„De vrei să mă ai, / Vino la 2 Mai; / De vrei să ai pereche, / Hai la Vama Veche!“, şlagărul cîntat în restaurantul „Dobrogean“, singurul pe atunci, grănicerii patrulînd noaptea pe malul mării, marea fosforescentă ca o noapte de Paşti, votca rusească, boema blîndă sau letală, medicul poreclit Fram a vrut să fie îngropat la 2 Mai, era imens şi negru în noaptea de priveghi, a ajuns în 2 Mai cu o dubă pe care scria Fram, marca frigiderelor apuse, ne-am întors din mare noaptea şi nu ne-am găsit chiloţii, obiect de graniţă furat de grăniceri, tînărul mistic pe care-l hrăneam pe ascuns, să nu ne vadă gazda, a furat la plecare două sticle cu vin, măgăriţa gazdei numită Utecista a fătat în zori măgăruşul Şoimul Patriei, care a intrat în toate camerele de pe prispă cu cravata de şoim la gît, privatele primitive roind de muşte, prispa, curtea – spaţiu total cu petreceri şi taifasuri fără sfîrşit, salata de roşii de la miezul nopţii, furate din grădina gazdei – ne fura şi ea cu delicateţe –, vacanţa, sărbătoare fără Dumnezeu, invenţie recentă a sedentarilor, care îşi regăsesc intermitent gustul nomadismului străvechi şi adierea vagă a libertăţii, doar că acum nu-şi mai conduc hergheliile şi turmele. Ei sînt turma.

Şerban Anghelescu este etnolog. Cea mai recentă carte publicată este Farmecul discret al etnologiei, Editura Tracus Arte, 2013.