Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea. Amintindu-mi acum de ele, îmi dau seama că atunci trebuie că mi s-a „formatat“ un soi de logică rudimentară a lumilor mele „compensative“ (şi cît mai noncomunicante), pe care o continui şi azi: să trag tare, să rabd orice (şcoala anilor ’70 însemna, de cele mai multe ori, exerciţii de răbdare şi educarea plictisului pe tăcute, cu răcnete şi ameninţări în fundalul sonor), pentru că va urma o perioadă în care toţi mă vor lăsa în pace şi voi putea face ce-mi place. De atunci şi pînă astăzi mă bucur intens cînd pot să fac ce mi-e drag, pe secvenţe mai lungi sau mai scurte de timp, pe care le numesc metaforic „vacanţe“, şi care mă răsplătesc pentru toate datoriile cenuşii din cotidian. 

Îmi amintesc din vacanţele dintîi mai ales frenezia cu care trăiam fiecare zi, mînată de puzderia de lucruri pe care doream să le fac şi le lăsasem pentru intervalul acesta miraculat. Nu, nu voiam să merg în tabere, pe care le percepeam ca pe o prelungire a neplăcutei experienţe şcolare (program educativ patriotic, defilări, careuri de dimineaţă, totul în colectiv, nimic decis de mine pentru mine etc. – nu voiam cu nici un chip asta!), dar eram în stare să îmi însoţesc, fericită, tatăl, etnolog de meserie, „pe teren“, cînd mergea cu studenţii lui să culeagă folclor, în practică. Învăţam o mulţime de lucruri (cît pe nesimţite, cît cu desfătare), mîncam cireşe din cireşi şi mă spălam în ape curgătoare, ascultam poveşti nesfîrşite sau îmi vedeam de cărţile şi desenele mele, netulburată. Îmi „făceam de cap“ (pentru că toate aceste lucruri nu erau „de la şcoală“, nu mi le impusese nimeni încruntat), sub directa supraveghere a tatii, fireşte. Tîrziu, obligată de UTC să mă duc într-o tabără estivală de liceeni buni la carte, am trăit un coşmar instructiv-educativ, cu purici în internat, învăţămînt politic în zori şi-n asfinţit, vizite la uzina locală şi nici o clipă de singurătate. Avusesem dreptate să le evit, le-am evitat în continuare şi în studenţie, cînd „taberele de instruire politică“ erau numele convenţionale pentru „échapattoires“-urile generaţiei mele. Colegul meu de serie, Liviu Maliţa, azi distins profesor universitar şi istoric literar, le găsise rima potrivită: „Mieii zburdă pe cîmpii / Noi ne instruim de vii!“. Non, merci. 

Ce făceam în vacanţe? Singură la părinţi şi capabilă să îmi administrez timpul cu tot felul de ocupaţiuni, eram lăsată de adulţi în pace. Le aveau şi ei pe ale lor, nu prea aveau vreme de concedii. Să mergem în excursii prin statele vecine şi prietene – nu se putea; din cauza unor veri rămaşi prin Vest, nici unul dintre ai mei nu avea voie la paşaport. Ceea ce a însemnat că nici de bursele la cursuri de vară, cîştigate ca studentă, în Finlanda (a cărei limbă o învăţam, se pare, foarte bine), nu m-am putut bucura. Dar nu ţin minte să fi regretat, copil, interdicţia: era ca şi cum mi-aş fi dorit să îmi crească aripi, nici nu mă gîndeam că s-ar putea de-adevăratelea. Oricum, în vacanţe aveam ce face, cu o energie frizînd disperarea – disperarea bucuroasă, a libertăţii pe termen scurt. Mi-ar fi greu, aşadar, să restabilesc o cronologie a vîrstelor şi a activităţilor mele de vacanţă, însă tot ce făceam atunci alcătuia – paradigmatic, aş spune astăzi – imaginea mea despre libertatea personală. Încăpeau în zilele vacanţelor şcolare de toate: raiduri cu bicicleta sau cu rolele (pe strada bunicilor, eram singura fată dintr-o ceată de băieţi – şi făceam de toate cot la cot cu ei), construcţia şi utilizarea „documentată“ a unui wigwam în curte (era vara în care Pif Gadget, la care eram abonată, povestea despre pieile roşii: am adăugat lectura lui Longfellow şi tot ce mai găsisem inteligibil şi cu poze prin biblioteca tatii, de antropologie, pe tema asta, a fost o vară foarte... documentată!) sau a unei colibe de crengi de tei (trebuie să fi fost anul lui Tom Sawyer...), căţăratul pe stîncile Cetăţuii clujene sub care locuiam, lecturi intense şi integrale de ficţiune („raftul Jules Verne“, „raftul Sadoveanu“, „raftul Dumas“), urmate de cercetări personale despre pietre preţioase şi mineritul lor (citisem Steaua sudului, din care mi-a rămas pasiunea pentru roci, am pornit o colecţie...), despre societăţi secrete (Sadoveanu, probabil) sau despre viaţa cotidiană în Parisul romanelor lui Dumas (şi o dispută etern nerezolvată cu băieţii, pentru că mie nu îmi plăcuseră muşchetarii, ci singulara şi trista poveste cu Contesa de Charny...). Desenam, pictam, modelam, concepeam nu „simple“ rochii pentru păpuşi, ci toalete complicate pentru personajele cărţilor citite (cu crinoline adevărate şi peruci rococo din sculuri de lînă), împleteam podoabe de păr indiene (codiţele împletite ale unei fetiţe cuminţi pot deveni, cu cîteva pene şi panglici, o coafură de vraci sau de războinic Algonquin..., ceea ce nu e chiar acelaşi lucru, ştia şi cocoşul bunicii, pe pielea lui!). Stăteam cu bunicul în atelierul lui de tîmplărie şi învăţam despre esenţe de lemn, furniruri şi lacuri. Găteam complicat cu bunica sau pur şi simplu culegeam caise din caisul cel bătrîn, ascultam muzici la pick-up-ul casei improvizînd, uneori, dansuri ciudate (de la Lacul lebedelor, la primul album ABBA, ajuns la noi printr-unul din acele mici miracole care ne scandau copilăria în cerc închis, pe toate le ştiam şi fiecare-mi plăcuse) şi mă uitam la serialele englezeşti, şi la Toate pînzele sus!, şi la filmele televiziunii maghiare, sincronizate, chinuindu-mă să înţeleg limba. Îmi comandam rochii, iar bunica sau mama le chiar coseau cum voiam eu. Îngrijeam florile şi construiam ikebane complicate, pe care după aceea le explicam cui voia să mă asculte. Mă jucam cu păpuşile. Stăteam în iarbă cu ochii la nori sau prindeam fluturi. Le spuneam poveşti copiilor mai mici din jurul meu. Dormeam pe săturate sau citeam pe sub pătură, dacă era chiar aşa de interesantă cartea. 

La un moment dat, vacanţele de vară au fost micşorate de impunerea unei „luni obligatorii de muncă patriotică în agricultură“, despre care trebuia să aducem, toamna, la şcoală, adeverinţă c-am făcut-o. Plivitul porumbului sau al legumelor, sortatul roşiilor pentru aprozare, curăţitul livezilor de buruieni, autobuze precare sau remorci sinucigaşe, ferme care nu prea aveau ce face cu noi şi lucrători enervaţi... constrîngerile îmi invadau libertatea vacanţei, ca tuturor celor care au făcut liceul prin anii ’80. Pînă cînd profesorului nostru de istorie (lăudată să îi fie memoria, fie şi numai pentru atît!) i-a venit ideea să echivaleze munca patriotică în agricultură cu săpatul pe şantierele arheologice ale Universităţii clujene din zona Sarmizegetusei. Eram elevi la un liceu „de filologie-istorie“, am dat din gură cu educaţia patriotică şi alte alea, şi cei de la UTC ne-au lăsat să o facem. Nu cred, de altfel, că nu îşi dădeau seama de enormitatea consecinţelor pentru formarea noastră intelectuală: am săpat la Ulpia alături de studenţii de la Istorie (mulţi din colegii mei de clasă aşa şi-au ales facultatea, cu mîna pe lopata meseriei...), şi am asistat, astfel, la lecţiile ad-hoc ale unor nume mari ale arheologiei româneşti – de la Hadrian Daicoviciu la Ioan Piso. Istorie antică, epigrafie, tehnici de restaurare sau de cartografiere, în serile calde din amfiteatrul roman: profesorii construiau pentru noi, cu generozitate, un soi de glob protector, eficient pe durata şantierului aceluia, şi care funcţiona în aceeaşi logică compensativă, a mea, dintîi. Atunci şi acolo eram liberi să ne exercităm pasiunile intelectuale – sau să învăţăm că putem avea aşa ceva. 

La terminarea facultăţii, vacanţele au lăsat locul concediilor – şi, de fapt, unei vieţi adulte în care cu mult mai mare greu puteam (pot) găsi timp pentru atîta libertate. După o regulă nescrisă a meseriei mele, în concediu faci tot ce nu ai apucat să faci în anul şcolar încheiat, inclusiv pregătirea viitorului an şcolar. Te descurci, alergi, rezolvi, repari, zugrăveşti, aprovizionezi, te arăţi la doctori şi le dai mai mult timp alor tăi, adică – nevoilor şi necazurilor lor. Citeşti şi scrii toate restanţele de peste an, necitite şi nescrise, ale meseriei (de profesor de literatură). Logica veche, a compensaţiei, funcţionează totuşi în continuare: scriu pentru Dilema veche cu bucuria de a face ce-mi place, bucuria aceea a libertăţii intense, compensînd (răsplătindu-mă pentru) vreo rutină administrativă pe viitoarele planuri de învăţămînt ale anului universitar care bate la uşă. Am avut o după-masă cu gust de vacanţă veche, scriind ceea ce citiţi dumneavoastră, aici. 

Concediul nu e vacanţă, se-nţelege. Şi nici viaţa asta nu e decît prea vag asemenea vieţii celeilalte.

 

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, 2006.