Vacanțele vieții mele dintîi

Publicat în Dilema Veche nr. 396 din 15-21 septembrie 2011
Vacanțele vieții mele dintîi jpeg

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea. Amintindu-mi acum de ele, îmi dau seama că atunci trebuie că mi s-a „formatat“ un soi de logică rudimentară a lumilor mele „compensative“ (şi cît mai noncomunicante), pe care o continui şi azi: să trag tare, să rabd orice (şcoala anilor ’70 însemna, de cele mai multe ori, exerciţii de răbdare şi educarea plictisului pe tăcute, cu răcnete şi ameninţări în fundalul sonor), pentru că va urma o perioadă în care toţi mă vor lăsa în pace şi voi putea face ce-mi place. De atunci şi pînă astăzi mă bucur intens cînd pot să fac ce mi-e drag, pe secvenţe mai lungi sau mai scurte de timp, pe care le numesc metaforic „vacanţe“, şi care mă răsplătesc pentru toate datoriile cenuşii din cotidian. 

Îmi amintesc din vacanţele dintîi mai ales frenezia cu care trăiam fiecare zi, mînată de puzderia de lucruri pe care doream să le fac şi le lăsasem pentru intervalul acesta miraculat. Nu, nu voiam să merg în tabere, pe care le percepeam ca pe o prelungire a neplăcutei experienţe şcolare (program educativ patriotic, defilări, careuri de dimineaţă, totul în colectiv, nimic decis de mine pentru mine etc. – nu voiam cu nici un chip asta!), dar eram în stare să îmi însoţesc, fericită, tatăl, etnolog de meserie, „pe teren“, cînd mergea cu studenţii lui să culeagă folclor, în practică. Învăţam o mulţime de lucruri (cît pe nesimţite, cît cu desfătare), mîncam cireşe din cireşi şi mă spălam în ape curgătoare, ascultam poveşti nesfîrşite sau îmi vedeam de cărţile şi desenele mele, netulburată. Îmi „făceam de cap“ (pentru că toate aceste lucruri nu erau „de la şcoală“, nu mi le impusese nimeni încruntat), sub directa supraveghere a tatii, fireşte. Tîrziu, obligată de UTC să mă duc într-o tabără estivală de liceeni buni la carte, am trăit un coşmar instructiv-educativ, cu purici în internat, învăţămînt politic în zori şi-n asfinţit, vizite la uzina locală şi nici o clipă de singurătate. Avusesem dreptate să le evit, le-am evitat în continuare şi în studenţie, cînd „taberele de instruire politică“ erau numele convenţionale pentru „échapattoires“-urile generaţiei mele. Colegul meu de serie, Liviu Maliţa, azi distins profesor universitar şi istoric literar, le găsise rima potrivită: „Mieii zburdă pe cîmpii / Noi ne instruim de vii!“. Non, merci. 

Ce făceam în vacanţe? Singură la părinţi şi capabilă să îmi administrez timpul cu tot felul de ocupaţiuni, eram lăsată de adulţi în pace. Le aveau şi ei pe ale lor, nu prea aveau vreme de concedii. Să mergem în excursii prin statele vecine şi prietene – nu se putea; din cauza unor veri rămaşi prin Vest, nici unul dintre ai mei nu avea voie la paşaport. Ceea ce a însemnat că nici de bursele la cursuri de vară, cîştigate ca studentă, în Finlanda (a cărei limbă o învăţam, se pare, foarte bine), nu m-am putut bucura. Dar nu ţin minte să fi regretat, copil, interdicţia: era ca şi cum mi-aş fi dorit să îmi crească aripi, nici nu mă gîndeam că s-ar putea de-adevăratelea. Oricum, în vacanţe aveam ce face, cu o energie frizînd disperarea – disperarea bucuroasă, a libertăţii pe termen scurt. Mi-ar fi greu, aşadar, să restabilesc o cronologie a vîrstelor şi a activităţilor mele de vacanţă, însă tot ce făceam atunci alcătuia – paradigmatic, aş spune astăzi – imaginea mea despre libertatea personală. Încăpeau în zilele vacanţelor şcolare de toate: raiduri cu bicicleta sau cu rolele (pe strada bunicilor, eram singura fată dintr-o ceată de băieţi – şi făceam de toate cot la cot cu ei), construcţia şi utilizarea „documentată“ a unui wigwam în curte (era vara în care Pif Gadget, la care eram abonată, povestea despre pieile roşii: am adăugat lectura lui Longfellow şi tot ce mai găsisem inteligibil şi cu poze prin biblioteca tatii, de antropologie, pe tema asta, a fost o vară foarte... documentată!) sau a unei colibe de crengi de tei (trebuie să fi fost anul lui Tom Sawyer...), căţăratul pe stîncile Cetăţuii clujene sub care locuiam, lecturi intense şi integrale de ficţiune („raftul Jules Verne“, „raftul Sadoveanu“, „raftul Dumas“), urmate de cercetări personale despre pietre preţioase şi mineritul lor (citisem Steaua sudului, din care mi-a rămas pasiunea pentru roci, am pornit o colecţie...), despre societăţi secrete (Sadoveanu, probabil) sau despre viaţa cotidiană în Parisul romanelor lui Dumas (şi o dispută etern nerezolvată cu băieţii, pentru că mie nu îmi plăcuseră muşchetarii, ci singulara şi trista poveste cu Contesa de Charny...). Desenam, pictam, modelam, concepeam nu „simple“ rochii pentru păpuşi, ci toalete complicate pentru personajele cărţilor citite (cu crinoline adevărate şi peruci rococo din sculuri de lînă), împleteam podoabe de păr indiene (codiţele împletite ale unei fetiţe cuminţi pot deveni, cu cîteva pene şi panglici, o coafură de vraci sau de războinic Algonquin..., ceea ce nu e chiar acelaşi lucru, ştia şi cocoşul bunicii, pe pielea lui!). Stăteam cu bunicul în atelierul lui de tîmplărie şi învăţam despre esenţe de lemn, furniruri şi lacuri. Găteam complicat cu bunica sau pur şi simplu culegeam caise din caisul cel bătrîn, ascultam muzici la pick-up-ul casei improvizînd, uneori, dansuri ciudate (de la Lacul lebedelor, la primul album ABBA, ajuns la noi printr-unul din acele mici miracole care ne scandau copilăria în cerc închis, pe toate le ştiam şi fiecare-mi plăcuse) şi mă uitam la serialele englezeşti, şi la Toate pînzele sus!, şi la filmele televiziunii maghiare, sincronizate, chinuindu-mă să înţeleg limba. Îmi comandam rochii, iar bunica sau mama le chiar coseau cum voiam eu. Îngrijeam florile şi construiam ikebane complicate, pe care după aceea le explicam cui voia să mă asculte. Mă jucam cu păpuşile. Stăteam în iarbă cu ochii la nori sau prindeam fluturi. Le spuneam poveşti copiilor mai mici din jurul meu. Dormeam pe săturate sau citeam pe sub pătură, dacă era chiar aşa de interesantă cartea. 

La un moment dat, vacanţele de vară au fost micşorate de impunerea unei „luni obligatorii de muncă patriotică în agricultură“, despre care trebuia să aducem, toamna, la şcoală, adeverinţă c-am făcut-o. Plivitul porumbului sau al legumelor, sortatul roşiilor pentru aprozare, curăţitul livezilor de buruieni, autobuze precare sau remorci sinucigaşe, ferme care nu prea aveau ce face cu noi şi lucrători enervaţi... constrîngerile îmi invadau libertatea vacanţei, ca tuturor celor care au făcut liceul prin anii ’80. Pînă cînd profesorului nostru de istorie (lăudată să îi fie memoria, fie şi numai pentru atît!) i-a venit ideea să echivaleze munca patriotică în agricultură cu săpatul pe şantierele arheologice ale Universităţii clujene din zona Sarmizegetusei. Eram elevi la un liceu „de filologie-istorie“, am dat din gură cu educaţia patriotică şi alte alea, şi cei de la UTC ne-au lăsat să o facem. Nu cred, de altfel, că nu îşi dădeau seama de enormitatea consecinţelor pentru formarea noastră intelectuală: am săpat la Ulpia alături de studenţii de la Istorie (mulţi din colegii mei de clasă aşa şi-au ales facultatea, cu mîna pe lopata meseriei...), şi am asistat, astfel, la lecţiile ad-hoc ale unor nume mari ale arheologiei româneşti – de la Hadrian Daicoviciu la Ioan Piso. Istorie antică, epigrafie, tehnici de restaurare sau de cartografiere, în serile calde din amfiteatrul roman: profesorii construiau pentru noi, cu generozitate, un soi de glob protector, eficient pe durata şantierului aceluia, şi care funcţiona în aceeaşi logică compensativă, a mea, dintîi. Atunci şi acolo eram liberi să ne exercităm pasiunile intelectuale – sau să învăţăm că putem avea aşa ceva. 

La terminarea facultăţii, vacanţele au lăsat locul concediilor – şi, de fapt, unei vieţi adulte în care cu mult mai mare greu puteam (pot) găsi timp pentru atîta libertate. După o regulă nescrisă a meseriei mele, în concediu faci tot ce nu ai apucat să faci în anul şcolar încheiat, inclusiv pregătirea viitorului an şcolar. Te descurci, alergi, rezolvi, repari, zugrăveşti, aprovizionezi, te arăţi la doctori şi le dai mai mult timp alor tăi, adică – nevoilor şi necazurilor lor. Citeşti şi scrii toate restanţele de peste an, necitite şi nescrise, ale meseriei (de profesor de literatură). Logica veche, a compensaţiei, funcţionează totuşi în continuare: scriu pentru Dilema veche cu bucuria de a face ce-mi place, bucuria aceea a libertăţii intense, compensînd (răsplătindu-mă pentru) vreo rutină administrativă pe viitoarele planuri de învăţămînt ale anului universitar care bate la uşă. Am avut o după-masă cu gust de vacanţă veche, scriind ceea ce citiţi dumneavoastră, aici. 

Concediul nu e vacanţă, se-nţelege. Şi nici viaţa asta nu e decît prea vag asemenea vieţii celeilalte.

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, 2006.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.