18 iunie. Multe opţiuni, grea alegere. Mai puţine opţiuni, mai mult timp liber. Astăzi m-am revăzut cu Angie în Plaza Espanya din Barcelona. „Rucsacul ăsta e tot bagajul tău?“ „Păi... da. În drum spre aeroport m-am gîndit că nu am nevoie totuşi de toată valiza de 40 de kilograme pe care o tot pregăteam şi îndesam de două săptămîni încoace. Aşa că fardurile le-am lăsat în portbagaj.“ 

25 iunie. E mai grav să crezi în Contele Dracula sau în vampiri vegetarieni? Barcelona e un oraş plin de turişti din toată lumea. Şi mare e grădina Barcelonei! „Wow, eşti din România!?! E adevărată povestea cu Dracula?“ „Hmmm... bineînţeles! Au fost dintotdeauna şi încă mai există vampiri la noi. Adică, şi eu am sînge de vampir. Pentru turişti acum, se promovează doar poveştile despre strămoşii noştri... ştii tu, care nu puteau ieşi în lumina soarelui, care nu puteau mînca usturoi, care omorau oameni... Dacă ar fi să vorbească despre zilele noastre, cine crezi că ar fi interesat să ştie că eu mă duc la alimentară să iau sînge? Şi nu e nimic palpitant că, de fapt, putem mînca orice. Eu, spre exemplu, sînt vegetariană! Chiar am o grădină acasă şi cresc mai ales varză.“

30 iunie. E mai grav să crezi că în România sînt şi vampiri, sau că sînt doar hoţi? Prima încercare. O benzinărie la 10 km de Barcelona. Am găsit o maşină, culmea, cu şofer cu tot, care ar fi trebuit să ne ducă la cîţiva kilometri de Valencia. Dar abia ce am făcut prezentările, că după 10 minute José intră într-o miniparcare pentru urgenţe şi ne spune că el merge pe următoarea ieşire de pe autostradă. Hm, bizar! Dar ce să facem... coborîm şi o luăm la picior pe lîngă parapet, spre următoarea benzinărie. La vreo alte 10 minute de mers, vedem o maşină staţionată pe banda de siguranţă. Bineînţeles, primul gînd a fost speranţa că ne aşteaptă pe noi. Al doilea, că, dacă era pentru noi, ar fi oprit totuşi la cîţiva metri şi nu la 1 km în faţă. Mergînd noi agale şi discutînd cît de frumos ar fi fost, îl vedem pe şofer că iese din maşină şi ne face semn să ne grăbim. Avea dreptate omu’, pe autostradă nu se circulă ca la promenadă. 

„Noi mergem spre Valencia.“, „Pot să vă duc jumătate de drum, dacă vreţi.“, „Dacă durează mai mult de 10 minute, e perfect. Eu sînt Ani, din România, şi prietena mea Angie, din State.“, „Oooooh!! Ştiţi, eu nu opresc niciodată pentru autostopişti. Pentru voi am făcut o excepţie. De fapt, chiar eram cam nehotărît, de asta am oprit aşa departe de voi. Pînă la urmă, mi-am zis că n-o fi sfîrşitul acuma, dacă opresc. Sper că nu e... Dar să ştiţi, dacă aş fi luat doi băieţi şi aş fi aflat că sînt români, n-ar fi scăpat aşa, cu una cu două! Aş fi tras pe dreapta, le-aş fi dat cheile şi plecam eu pe jos!“. (Hm, acum începe să aibă sens cum cîţiva kilometri distanţă de Valencia s-au transformat în 10 minute depărtare de Barcelona). 

Dar pînă la urmă, Jorje a condus cu 25 km mai departe de ieşirea lui de pe autostradă, şi cine ştie cît a mai avut de mers ca să poată întoarce. Încă mă întreb dacă a vrut doar să fie amabil, chiar i-a fost teamă sau, cel mai probabil, ştia şi el de vampiri! 

4 iulie. Cu toţii ştim că roata se întoarce. Dar ce te faci cînd se învîrte? Ei bine, fugi! În Alicante am găsit o plajă micuţă, perfectă pentru o după-amiază tihnită sub soare. Noi două, vreo trei-patru familii cu căţel, bunici şi copii, un grup de băieţi adolescenţi, un cuplu de lesbiene, un băiet în scaunul cu rotile (şi eu m-am întrebat dacă se împotmoleşte în nisip, dar el a rămas pe marginea drumului şi eu am rămas cu nedumerirea). Apa limpede şi curată, numai bună de scăldat. Pacheţel cu mîncare, o bere care a fost rece cam jumătate de oră, ciocolată naturală... aveam tot ce ne trebuia. Şi am avut chiar şi compasiune.  „L-ai văzut pe săracul băiat, cum se uită cu jind spre mare?“ „Da, sper că se bucură şi el de liniştea de aici şi nu se simte foarte prost că nu poate coborî pe plajă sau să înoate...“ Am făcut chiar cunoştinţă cu el la plecare! Dar după ce, în drum spre casă, l-am tot văzut vreo oră dîndu-ne tîrcoale şi arătîndu-ne prin semne explicite că el cu jind se uita la văluririle noastre, şi nu la valurile mării, ne-am convins că sărăcuţul nu s-a simţit chiar aşa de prost la plajă. Pînă la urmă a trebuit să fugim pe scări ca să putem scăpa de el. Şi n-a fost chiar uşor, că deh, acum sînt rampe peste tot. Şi a trebuit să plecăm chiar din oraş, ca să putem scăpa de teroarea scîrţîitului de spiţe care se învîrt... că deh, nici bicicletele nu-s puţine. 

6 iulie. Fă-te frate cu stîncile ca să treci munţii. Iar cortul de împrumut nu se caută de găuri. Din Las Negras în San Pedro nu sînt decît 4 km. La ora 9, cînd am pornit, era încă lumină. La 10, eram în continuare prea prinse în discuţie. La 11, ne-am dat seama că nu avem lanternă. La 12, am realizat că nu aveam nici lună. Dar n-a fost foarte greu să trecem muntele noaptea. Plus că am avut foarte multă baftă! Rucsacii, ne-au făcut ei vînătăi pe umeri, dar măcar nu ne lua vîntul pe sus. Şi bine că am plecat în şlapi, că bocancii ar fi fost chiar prea mari pentru poteca aia plină de scaieţi şi lată cît palma. Ei, mai aluneca piciorul cînd se desprindea cîte o piatră, dar o auzeam cum se tot rostogoleşte şi nu se mai opreşte. Şi aşa ne-am prins şi noi că arbuştii ăia de pe margine erau de fapt vîrfuri de copaci. Şi noroc mare că, în beznă, Angie e mai mioapă ca mine. Nu de alta, dar ea chiar are rău de înălţime. 

Dar am ajuns tefere sau, cel puţin, fără oase rupte. Plaja părea pustie şi nouă nu ne părea rău. Am scos cortul, l-am montat repede, dar mai mult ne-a luat pînă să ne hotărîm care e intrarea principală şi care cea laterală... Era cam răcoare oricum, aşa că ne-am hotărît că pot fi amîndouă principale. Iar cu vîntul de peste noapte, dimineaţă ne-am trezit cu o pătură în plus. De nisip. Ar fi putut să plouă, şi cu apa care ar fi intrat prin fereastra de la mansardă să facem un castel ceva, înăuntru... Dar cît noroc să avem? 

7 iulie. Recreaţia mare. Înapoi în Las Negras, am închiriat un apartament cu două camere, baie, bucătărie şi balcon. Răsfăţ. Două zile plaja ne-a dus dorul. Dar noi am avut destul nisip şi destulă apă în cadă.

Ani Ţigănaşu este designer freelancer.