„Va fi bine şi la noi. Va fi!“

Publicat în Dilema Veche nr. 677 din 9-15 februarie 2017
„Va fi bine şi la noi  Va fi!“ jpeg

De ce ați plecat? De ce v-ați mai întoarce în România? În ce măsură aveți sentimentul că trăiți între două lumi – țara de adopție și România?

Corin TOPORAŞ, expert în comunicare, Toronto

De ce am plecat? Fiecare cu povestea lui. Eu, unul, am plecat cu un transfer: de la un birou cu vedere la Dîmbovița la un altul cu vedere la unul din Marile Lacuri. Aproape de pe o zi pe alta. Cum ziceam, o poveste puțin atipică.

O întoarcere în România mi se pare oarecum implauzibilă în această etapă a vieții. Dimpotrivă, din cînd în cînd, sînt momente cînd îmi trag o palmă peste frunte de la ce citesc, văd sau aud și-mi zic în sinea mea: „Dac-aș putea, aș mai emigra o dată…” În alte momente, amintiri cu oameni, locuri și întîmplări mă vizitează și-mi înmoaie inima într-un mod cu totul și cu totul unic.

Circumstanțele mutării mele au avut drept rezultat că adaptarea – sau, mai curînd, integrarea mea – a durat ceva mai puțin decît la alții. În aproape 16 ani petrecuți în noua mea țară am devenit tată, mi-am făcut prieteni, am schimbat locuri de muncă, m-am mutat și-am călătorit, am votat și am făcut voluntariat, am colaborat cu unele instituții și-am protestat împotriva altora, am fost la nunți, botezuri și înmormîntări. Care va să zică, ubi bene și nu numai…

Deși mă simt 100% acasă aici, sînt încă interesat de ce se întîmplă în România, și – într-o oarecare măsură – implicat. Și nu numai la alegeri… Cum cele două nu se exclud, în cazul meu, mai curînd decît „a fi prins” între două lumi, aș zice că lumea mea s-a dilatat, orizontul meu propriu s-a extins. În concluzie, o experiență benefică, ce m-a „îmbogățit” din multe puncte de vedere și din care, sper, au avut de cîștigat și alții.

Mircea GOIA, dezvoltator web în industria IT și pasionat de filmmaking

Am plecat din România din curiozitate. Nu o duceam rău în țară (munceam, prin Internet, ca dezvoltator web pentru o companie străină), dar pentru că am cîștigat Loteria Vizelor și cum sînt curios din fire, am vrut să văd cum e traiul în altă țară, în special una atît de departe ca America.

În 2005, am aterizat pe pamînturile americane și de atunci nu m-am întors în țară nici măcar în vizită. Nu știu de ce. Poate pentru că nu-mi era așa de dor? Poate pentru că sînt la curent zi de zi cu ce se întîmplă în țară, datorită Internetului, și e ca și cum nu aș fi plecat (din punct de vedere al informației)? Părinți nu mai am, iar frații/surorile mele sînt OK (unii sînt și ei plecați din țară, dar în UK).

Nu știu dacă m-aș întoarce în România, să trăiesc acolo full time. Deocamdată nu simt nevoia și nici condițiile din America nu mă împing înspre așa ceva (acum, că a venit Trump la putere, nu se știe… poate politica lui antiimigrație îi va lovi și pe cei care și-au luat cetățenia americană prin naturalizare, cum mi-am luat-o eu).

Dacă m-aș întoarce aș dori să văd țara mai echilibrată politic (să existe și un partid de dreapta – cu adevărat de dreapta – la fel de puternic cum e cel de stînga), să existe mai puțină și mai eficientă birocrație (asta se traduce prin și mai puțină corupție, că de eliminat total știu că nu se poate elimina), iar oamenii să nu mai fie atît de agitați (cel puțin în orașele mari, așa mi se pare că au devenit). Pot să sper, nu?

Eu mă consider destul de adaptat Americii, dar în același timp sînt la curent cu ceea ce se petrece în România, nu doar din citirea presei, ci și din discuțiile cu oamenii. Pot spune că stau cu picioarele în două bărci, una reală – America, și una virtuală – România. Nici nu cred că vreau să fiu altfel.

Adevărul e că prima generație de imigranți nu vor putea spune niciodată că sînt 100% integrați în țara de adopție. Nu au cum. Rădăcinile nu se uită. De aceea prima generație de imigranţi va fi cumva între două lumi, mai mult sau mai puțin. De-abia la a doua generație integrarea se apropie de 100%. La a treia generație se poate vorbi deja de nativ.

 Diana Maria NICOARĂ, manager

Am 29 de ani și sînt managerul unui club de tenis din orașul Muscat, capitala Sultanatului Oman. Scurt și la obiect – am plecat din România din curiozitate și din ambiție. Probabil că cei mai mulți vor spune că au plecat din cauză că și-au pierdut locurile de muncă ori li s-au diminuat semnificativ veniturile sau că au plecat pentru că România este o țară săracă, lipsită de oportunități și coruptă. Poate sună arogant, însă dacă vrei cu adevărat să duci o viață decentă, o poți face și acasă. Eu am plecat pentru a explora și a cunoaște culturi diferite, dar și pentru că eram rebelă și plină de ambiție și voiam să le demonstrez părinților și celor patru frați ai mei că, deși lipsită de posibilități financiare, se poate! Și s-a putut. De opt ani trăiesc bine aici, alături de oameni frumoși. M-am adaptat, pînă la urmă acesta e secretul pentru a supraviețui departe de casă. M-am adaptat căldurii de aici, soarelui puternic și omniprezent, dar mai ales m-am adaptat unor reguli care trebuie respectate cu atît mai mult cu cît ești expat. Dar cum să nu vreau să mă întorc acasă, la Sibiu? Cum să nu-mi fie dor de Poiana Soarelui din Muzeul Satului, unde mergeam cu tata iarna, pe jos, la -20 de grade? Acum mi-e frig la 15 grade, atunci transpiram la -20. Mi-e dor de părinți, de frați, de bunici, de Piața mea Mare, de „ora doi” în loc de „ora două”, de telemeaua de Sibiu (care își pierde gustul tot mai mult), chiar și de tanti aia antipatică de la Poștă care sper să nu mai fie deranjată cînd o întreb ceva. Da, o să mă întorc acasă pentru că sînt încrezătoare că pînă la urmă, în ciuda evenimentelor de acum, va fi bine și la noi. Va fi! 

Ana-Diana COANDĂ, psiholog

Am 52 de ani și locuiesc în Montréal din aprilie 2011. Iată povestea mea: am cochetat cu plecarea din țară prin ’94-’95, cînd aveam copii mici, dar nu am făcut-o. Apoi am divorțat cînd copiii erau deja mari și m-am recăsătorit în 2010 cu un bărbat care era deja plecat în Canada din 2007. Fiul meu mai mic era deja student la Londra (IT for bussines). În aprilie 2011 aveam 46 de ani și, cu teama în suflet, am aterizat la Montréal, oraș legendar al Olimpiadei din 1976. După un an, primul meu fiu a venit și el să trăiască în Montréal. Și astfel, de unde ani întregi am jurat că nu vom pleca din țară – refrenul meu preferat era „Nu aș putea trăi fără Carpații mei dragi” –, am devenit o familie internațională. În țară, am fost 17 ani inginer proiectant de instalații la Combinatul chimic Borzești. Apoi am făcut Psihologia la Iași și am fost patru ani psiholog școlar. În ultimii opt ani înainte să plec, am lucrat verile (în concedii) ca ghid de munte pentru cîteva agenții de turism. Vorbeam franceză, engleză. Mi-au trebuit doi ani în Montréal ca să îmi echivalez studiile, să dau examene de diferență, de limbă și să obțin job-ul pe care îl visam. Primii doi ani am muncit într-un centru de terapie pentru toxicomani și mi-am completat studiile cu diferențele care mi s-au cerut. Am început totul de la zero. Mergeam la serviciu pe bicicletă pentru a economisi și a-i trimite bani fiului meu, student la Londra. Am intrat în ordinul psihoeducatorilor din Québec. Acum lucrez într- o instituție de stat și am clienți de toate vîrstele care au un diagnostic de deficiență intelectuala sau autism. M-am întors în țară prima dată după cinci ani, în iulie 2016, cu intenția de a-mi pune în vînzare apartamentul pe care îl am. Am stat două săptămîni în România. Am văzut multe schimbări în bine. Ce m-a frapat a fost birocrația teribilă, ostilitatea funcționarilor publici, absurditatea circulației documentelor, lipsa totala a comunicării între instituțiile statului: exemplu – cadastrul funciar îți cere adeverință de la Primărie care să dovedească schimbarea numelui străzii unde este apartamentul. Pentru a obține această adeverință am avut nevoie de nouă zile „pentru că nu știm cînd va semna primarul mapa”. Dar schimbarea numelui se face printr-o hotărîre oficială care ar putea fi comunicată direct tuturor instituțiilor care au nevoie să știe asta. Pentru că dacă cincizeci de oameni de pe această stradă vor să își vîndă apartamentul, toți vor cere adeverință la Primărie. În ciuda bucuriei de a revedea prieteni dragi și de a petrece timp cu ei, în ciuda faptului că am fost cîteva zile pe munte și am fost copleșită de bucurie, am simțit că nu mai aparțin României și că acasă este la Montréal. Cînd lucram psiholog școlar la trei școli și două grădinițe în Slănic Moldova, și fostul meu soț candida la Camera Deputaților împotriva lui Viorel Hrebenciuc (în aceeași circumscripție), primarul PSD a blocat decontarea banilor de navetă pentru profesori (făceam naveta Onești-Slănic Moldova, 66 de kilometri dus-întors), deși era o lege care prevedea decontarea transportului personalului didactic. Iarna, cînd ajungeam la școală, nu aveam niciodată un loc de parcare deszăpezit. Aveam permanent o lopată la mine și un sac cu sare. Profesorilor, în cancelarie, le era frică să vorbească împotriva PSD. Directori de școli erau numiți cei care erau simpatizați de primarul PSD. La bloc, vecinii îmi blocau accesul în locul de parcare pentru care plăteam taxă la Primărie. Profesional vorbind, nu am fost niciodată atît de respectată și de apreciată cum sînt acum, deși vorbesc cele două limbi oficiale cu un accent care nu mă va părăsi niciodată. Am 52 de ani și e prima dată cînd simt că autoritățile statului au ca obiectiv bunăstarea cetățenilor. Civilizația din jur, zîmbetul oamenilor îmi produc o pace internă și o liniște sufletească cum nu am simțit niciodată în România. Politica de protecție socială există și funcționează. Să ne înțelegem: nu umblă cîini cu covrigi în coadă, nu e o societate perfectă. Dar ceea ce este cel mai important, simt că această societate are la bază niște valori sănătoase: munca cinstită, adevărul, onestitatea, asumarea răspunderii.

Ceea ce se întîmplă acum în România îmi dă multă bucurie și speranță. Cred că societatea românească își consolidează și își afirmă valorile. De aici încolo se poate construi repede și bine.

Rezistați, vă rog, asta ne consolidează mîndria de a fi români, oriunde ne-am afla!
 Anonim

Lucrez în Kuweit împreună cu soțul meu. El e aici din 2013, eu am început să lucrez în 2015. Am plecat ca să fiu împreună cu soțul meu, pentru că nu e ușor să ai un singur concediu pe an și să lucrezi într-o companie care nu oferă indemnizație pentru cazare, ci doar locuri în campus de nefamiliști. După ce soțul meu a stat cîteva luni în niște condiții greu de descris, am decis să-mi găsesc de lucru ca să ne putem permite să plătim o locuință cu chirie.

M-aș întoarce, pentru că așa e normal, așa simțim și pentru că aici oricum nu se permite șederea îndelungată a expaților. Visăm să putem cumpăra și să renovăm o casă mică batrînească, să avem o grădină și o livadă.

Ne-am adaptat destul de bine, în sensul că vedem doar ce e frumos și ignorăm tot ce e rău. Este o țară arabă în care localnicii sînt minoritari la ei acasă, sufocați de expați asiatici. Legile care apar de la o zi la alta se referă exclusiv la expați, înăsprind condițiile de viață, încercînd să-i facă să plece (fără să realizeze că ei nu sînt apți să muncească). Deși legile sînt „dedicate” asiaticilor, vesticii suferă în aceeași măsură. În plus, legislația în domeniul muncii și corupţia de neimaginat îngreunează foarte mult situația.

Sîntem genul de persoane care au trecut prin multe, așa că adaptarea nu a fost o problemă. Pe de altă parte, în această nebunie a mai rămas o fărîmă de spirit arab care dă farmec locului și care ne fascinează. Aici deșertul spune povești, apa golfului cîntă, scoicile nu tac o clipă fiindcă tot timpul au ceva de spus… Aici iarna e anotimpul cînd totul înflorește, cînd localnicii ies ziua și noaptea deopotrivă la picnic pe plajă, doar ca să poată savura frigul, cînd fumul aromat de shisha răzbate dinspre toate cafenelele.

Am fost doar o dată acasă de cînd am venit aici, e greu cu un concediu pe an. Am suferit de frig în țară în luna mai a anului trecut, dar ne-am îmbătat de cît verde ne înconjura la tot pasul. Cînd ne-am întors de la aeroport ne-am repezit direct pe plajă ca să prindem răsăritul. Acum iar ne e dor de verde, simțim primăvara, pentru că noi avem în sînge anotimpurile de acasă. E clar, noi simtim distanța înăuntrul nostru. La schimbarea anotimpurilor, de sărbători, de ziua celor dragi.

Aş aprecia dacă ați păstra confidențialitatea… singura persoană care știe că ne e greu e fiul nostru.

Creola PORA, expert contabil

Am plecat din mai multe motive. Aveam propria mea afacere, mergea bine, dar dacă voiam contracte mari, care majoritatea ar fi venit de la stat, ar fi trebuit să plătesc „comision”, mai pe românește șpagă, și nu am vrut să dorm cu grija asta… La fel de important: acum 15 ani, cînd am plecat, România era destul de provincială, am plecat pentru copilul meu (care are acum 20 de ani), să aibă posibilitatea să trăiască într-o societate deschisă (la creier, în primul rînd). Nu m-aș întoarce în România. La pensie, poate vin ca să-mi petrec mai mult timp acolo, să fac voluntariat, dar ca să trăiesc permanent acolo, nu.

În primii ani, m-am simțit între două lumi. Nu mă mai simt acum. Sînt de aici. Dar nu uit că am plecat de acolo. Mama e îngropată acolo, tata la fel. Îmi lipsesc muntele, marea, dar nu oamenii, nu-i mai înțeleg, mă enervează mentalitatea lor. De exemplu: am venit astă-vară, mi-am vizitat prieteni și, în loc să mă întrebe ce mai fac, dacă sînt bine, majoritatea m-au „pus la zid” pentru că am dat share pe Facebook la un articol în care scria că Trudeau, prim-ministrul din Ontario și primarul din Toronto au participat la o gay parade la Toronto. Am spus că sînt mîndră că au lăsat deoparte diferențele politice și au venit împreună la paradă. Mi-am pierdut timpul explicîndu-le prietenilor mei că gîndesc greșit.

Lia STOICA, profesoară

Am 38 de ani, sînt plecată din 2010 în Suedia, aici am făcut facultatea și acum sînt profesoară pentru copii preșcolari (1-6 ani). N-am plecat din cauza sărăciei sau a politicienilor, pur și simplu nu îmi mai găseam locul acolo. Încercam de cîțiva ani să schimb cu ceva realitatea mea „mică”, aveam o campanie de ajutorare a copiilor sărmani, făceam voluntariat cum puteam, dar mă loveam mai tot timpul de atitudinea: „Degeaba, oricum nu se schimbă nimic, în ce țară de rahat trăim!” Așadar, am plecat din cauza atitudinii oamenilor. Mă întorc de două ori pe an, ca să îmi văd părinții și prietenii. În acest moment doar așa m-aș întoarce, în vacanță.

Nu m-am simțit niciodată între două lumi, viața mea e în Suedia, am prieteni și români, și suedezi, și de alte neamuri, cu ai mei vorbesc aproape zilnic pe WhatsApp, Skype, dacă vreau să îi văd musai îmi iau bilet de avion și sînt acolo în trei ore. Nu mi-e rușine că sînt româncă, nu am complexe de inferioritate, nu plîng la beție ascultînd „Noi sîntem români” (ha-ha!). Atunci cînd merg în România sînt relaxată, mă bucur de întîlnirile cu oameni dragi, nu compar orice detaliu. Ca idee, de multă vreme mă simt „un copil al lumii”, chit că am în acest moment două cetățenii. 

Adrian RĂSPOPA, student

Am plecat la studii. M-aș întoarce în România pentru că e acasă. Mă aflu într-o țară scandinavă. E un sistem rece, rigid, corect, care funcționează în virtutea dezideratului pentru „fairness”. E un oarecare aer de postistorie, un sentiment că nimic nu strică ritmurile acestui ceas elvețian. Mă identific teoretic cu acest sistem ieșit din rigorile eticii protestante, dar distanțarea intervine în plan emoțional. Nativii țării-gazdă împrumută o forma mentis relativ rigidă, „inginerească”, și un profil emoțional mai degrabă introvertit, vizibil parcă mai acut în interacțiunea cu imigranții. Există fără îndoială o distanță între sufletul scandinav și cel românesc. Mi-e dor de zîmbetul isteț, de o strîngere sănătoasă de mînă, de pălăvrăgeală, de contra mucalită, de solidaritatea prieteniei, mi-e dor de acasă.

Geo BARCAN, studentă

Cel mai mult mi-am dorit să mă arunc în necunoscut. Nu mai fusesem niciodată în Anglia și pînă să ajung aici știam foarte puține, chiar și despre facultatea la care am mers. M-a atras foarte mult ideea de a face teatru și film împreună, însă nu prea știam ce înseamnă învățămîntul englezesc. Adevărul este că mi-a fost frică de categorii. România are foarte puține universități de artă, iar fiecare dintre ele este văzută într-un anumit fel și are un statut bine definit. Iar după ce termini facultatea, continui, de exemplu, să cari statutul UNATC-ist după de tine. Bunicul are o vorbă: „Să nu vii acasă să spui că n-ai bani de chiloți!” Numai că, în artă, mai grav e să spui că n-ai bani să-ți finanțezi proiectele, iar Anglia, din această perspectivă, chiar are mai multe oportunități.

Cred că arta este națională, indiferent de forma pe care o ia. Sursele de inspirație tot acasă sînt și nu-mi palce ideea de a mă rupe de rădăcini. În scrierile lui Eugen Ionescu, fondul nu este francez, ci unul de origine caragialiană.

Mă simt adaptată în măsura în care știu că perioada pe care o voi petrece aici este una de tranziție, iar dacă voi pleca într-o altă țară după asta, tot așa mă voi simți. Este exact senzația pe care o ai cînd pleci undeva în vacanță. Atîta timp cît limbajul este încă viu în mie, nu există cele două lumi. Aici sînt un călător, iar acasă este România.

Alexandra CASIAN, inginer de protecția mediului în industrie

Am plecat la prietenul meu care locuia în Suedia de trei ani, în ideea că el putea să întrețină două persoane din salariul lui, eu nu aș fi putut în România, dacă se întorcea el. Procesul de integrare în Suedia e foarte dificil, durează foarte mult și de aceea ești prins între două lumi mai mult decît ar trebui. Am vrut să mă întorc de nenumărate ori în România din diferite motive, principalul fiind că în România îmi găsesc imediat un job în domeniul meu, pe cînd aici am reușit să lucrez pînă acum doar ca educator substitut. Însă de fiecare dată cînd reveneam în România, îmi doream să plec înapoi în Suedia.

Am fost prinsă între două lumi cel puţin doi ani, abia recent am hotărît că nu o să mă mai întorc, cel puțin nu în următorii cinci ani. Nu mă simt pe deplin integrată, e un stigmat asupra românilor, fie că îmi place sau nu să recunosc. Se pare că pentru noi e mai grea integrarea decît pentru emigranții din alte țări. În parte, cred eu, și din cauza sutelor de cerșetori veniți aici. Se fac mereu glume legate de cerșetori pe seama noastră. Îmi doresc ca, la sfîrșitul unei lupte continue, să reuşesc să mă angajez în domeniul meu și să fac din Suedia acasă.

Ștefania HÎRTOPANU, profesoară de limba română la Londra

Am plecat după mineriade, fiindcă am văzut colegi și oameni care erau linșați în stradă (eram studentă la Engleză). Dacă m-am adaptat aici, în UK? Da, simt că în Marea Britanie poți să fii cine vrei, îmi place o identitate fără limite precise, mi se potrivește mie. Odată cu limba, istoria și literatura, intri cu adevărat într-o cultură care îți schimbă și felul de a simți, nu numai pe cel de a gîndi. Sînt mîndră că pot trece dintr-o lume într-alta, dintr-o cultură în alta. Uneori, rămîi suspendat între două lumi ca în eter, dar nici de asta nu mi-e frică. Nu-mi doresc să mă reîntorc, dar îmi place să vin în vacanțe în România și să-mi revăd prietenii.

Carla MOISESCU, International Account Manager & Project Manager

Am plecat întîmplător, fără ca acesta să fi fost visul meu. A fost o provocare profesională, deși situația mea din România nu era nici pe departe precară sau incertă. Am rămas pentru că mi-a plăcut, mi s-au deschis orizonturi noi din toate punctele de vedere și a fost șansa mea să mă dezvolt. În special ca om. Am învățat enorm de multe. Am evoluat. Nu m-aș mai întoarce în România. Mi-ar fi foarte greu să mă readaptez la România, la stilul de viață, la modul de a gîndi și de a acţiona. Aș trăi într-o permanentă luptă cu mine însămi și, evident, cu sistemul și toți din jur. M-aș simți prizonieră într-un cadru care nu se poate schimba, evolua. Mi-ar plăcea să mă cred o pionieră și o justițiară în a reveni și a schimba ceva, a îmbunătăți, dar realitatea îmi dă peste degete.

Adaptarea este un proces continuu, care, de fapt, nu se termină niciodată. Nici măcar în propria țară. Pentru că ne adaptăm constant la situații și vremuri noi. Nu voi fi niciodată 100% ca ei și nici nu voi mai putea fi vreodată româncă 100%. Dar nici nu îmi doresc, nici una nici alta.

Mi-a plăcut să îmbin bunul și frumosul românesc dobîndit în anii în România cu ceea ce mi-a plăcut, mă reprezintă sau mă face mai bună din țara adoptivă. Am trecut, desigur, prin perioade pro și contra fostei și actualei țări. Este inerent. Mi-am construit însă un echilibru care mă ajută să rămîn mereu EU, în continuu progres însă, între cele două lumi.

Camelia WILKINSON

Decizia de a pleca, în cazul meu, a fost impulsivă, ruperea unei relații și dorința de a fugi cît mai departe de locul dureros. A fost mai mult un exil impus. Voiam să văd, de altfel, și ce-mi poate pielea, în necunoscut. La început am fost cam în ceață, însă canadienii au fost extrem de încurajatori, m-au susținut și ghidat pe un drum către care aveam o înclinație naturală. A fost un început fără sentimentul de invidie, fără bîrfe, fără să-ți spună cineva constant că probabil n-o să reușești. În primii ani n-am simțit dorul de casă, eram ocupată cu școala, un mic business, aveam un țel și cred c-am blocat tot ce mă putea încetini sau abate de la îndeplinirea lui. Acum, că le-am cam făcut pe toate, surpriză, mă văd conectîndu-mă cu români de pe-acasă, vizitele în România s-au înmulțit, dorul de mîncarea românească e prezent în permanență, precum și interesul pentru literatura nouă în dulcele nostru script. Emoțional sînt acasă. Mi-aș dori să mă întorc? Într-o lume ideală, sigur. Obişnuința cu confortul și facilitățile birocratice (și nu numai) de aici, vîrsta stau în calea hotărîrii de a reveni definitiv. Nu exclud o pensionare în România. De adaptat, sigur, m-am adaptat în țara Canada. Mă simt cum mă simțeam acasă înainte de a pleca. Sînt foarte conectată, am acces la tot ce îmi trebuie, am prieteni de aici şi de pretutindeni și o familie locală. Ce îmi lipsește sînt glumele de la noi, cuvintele cu subînțeles, doar de cultura noastră gustate, franchețea și sufletismul pe care l-am regăsit de cîte ori am fost acasă, pe astea nu le poți înlocui cu nimic. Nu mă simt dezrădăcinată, arareori între două lumi, dar am muncit la chestia asta cu ședințe de consiliere psihologică și self help. Altfel schimbarea nu e posibilă, rar vine din afară, probabil în situații extreme.

L.T. și C.T., profesoară de limba germană și inginer electronist

Răspunsul este probabil mai atipic. Atît eu, cît și aparținătorul legal, am fost crescuți, educați și „îndoctrinați” de familie, părinți să scăpăm într-o zi, să evadăm dintr-o țară unde pentru ei, care au suferit enorm, au pierdut tot la venirea comuniștilor, nu mai exista speranță de mult.

După o mică derută de cîteva luni și poate puțină naivitate tinerească, în iunie ’90, exact într-o secvență ca asta de azi, n-a fost nevoie decît de două ciomege pe capota mașinii din partea minerilor „salvatori” și a doua zi ne-am urcat, cu una din fiicele noastre, în mașină și am plecat în Germania, fără să ezităm sau să ne uităm vreo clipă în urmă, fără absolut nici un regret pînă în ziua de azi.

După încă o lună ne-am recuperat și fetița cea mică și de atunci trăim într-un orășel liniștit din Bavaria, în casa noastră, iar fetele locuiesc la Berlin, adaptați pînă peste cap, cu nepoți și două pisici.

Nu, cu siguranţă nu m-aș mai întoarce în România, ar fi imposibil, țara noastră o simțim aici, familia este aici. Nu am fost decît de două ori în România după ce am plecat, și atunci pentru procese de recuperare a caselor, de unde te întorci stors de energie, dar plin pînă sus de nervi, dezamăgire și neputință. Așa că ce să regreți? Ne pare însă foarte rău de tinerii de azi din România, atît de talentați, cu atîta potențial artistic, inventivi, nu observ nici o diferență între cei de aici și cei din România. Ar fi mare păcat să nu primească de data asta o șansă de normalitate, de viață europeană tradițională, medie, pentru că nicăieri nu funcționează totul perfect, dar oamenii din Europa de azi au dreptul la mai mult control al vieții politice. Ei nu cer prea mult.

Din fericire pentru noi, avem poate o capacitate mai specială de adaptare, nu ne-am simțit niciodată prinși între două lumi. Cînd am plecat, am închis toate ușile, definitiv. Și cum am pus piciorul aici, am început un maraton de integrare extremă, nu voiam decît să fim primiți, asimilați, integrați, cu orice preț. N-am avut niciodată resentimente față de țara în care ne-am născut, fetele se duc cu mare plăcere în România, iar bărbații lor germani sînt entuziasmați de cît de cool este acolo, mai ales că nu ne înţeleg pe noi cum de-am plecat dintr-o țară așa de frumoasă.

Manuela MĂRCUŞANU, șef de proiect în informatică

Locuiesc în Franța de douăzeci de ani. Am venit aici pentru că m-am măritat cu un român care era deja stabilit aici. La început, am crezut că va fi vorba de cîțiva ani, dar cînd am născut al doilea copil a trebuit să luăm o decizie ce facem: rămînem în Franța sau ne întoarcem în România? Am decis să rămînem. La început, am plîns cînd am realizat că pentru copiii mei cultura lor o să fie în primul rînd cultura franceză. Și așa a și fost. Am o fată de 21 de ani și un băiat de 19, studenți amîndoi. Nu mai regret nici un moment că am ales să rămîn aici. Da, mă simt adaptată în Franță și mai simt că aparțin în egală măsură celor două culturi, de fapt mă simt îmbogățită de două culturi extraordinare. 

pagină realizată de Adina POPESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.