Îi recunoşti adesea după mîini – mari, tăbăcite, butucănoase sau îmbătrînite înainte de vreme, sub povara meşteşugului. Alteori, după spatele încovoiat, degetele înnegrite sau care poartă urmele unei bătături vechi. După felul în care povestesc despre meseria pe care o practică, uneori, de-o viaţă. Şi, nu în ultimul rînd, după modul în care îşi prezintă marfa, ca pe-o parte a propriei persoane, aruncîndu-ţi, în acelaşi timp, priviri iscoditoare, parcă spre a se convinge că eşti cumpărătorul potrivit.

Meşteşugarii – fiindcă despre ei este vorba – sînt nelipsiţi de la tîrgurile de profil şi de la conferinţele de promovare şi conservare a meşteşugurilor tradiţionale. De aici sau din afara ţării – unde, de multe ori, munca le este apreciată mai mult decît în România. De unde şi drama meşterului român – ca să poată să păstreze şi să transmită mai departe meseria învăţată, trebuie să trăiască (şi) în afara ţării. Aici, meşteşugul riscă să dispară odată cu acesta sau să-l abandoneze el însuşi. Fiindcă, pe lîngă munca propriu-zisă, adesea istovitoare, meşteşugarul – singur în povestea sa sau, în cel mai bun caz, într-o comunitate mică – trebuie să înveţe şi noţiuni de management, desfacere, contabilitate – esenţiale supravieţuirii pe piaţă.

Ameninţarea nu vine însă din teama de competiţie sau din munca grea. Ci din faptul că nu are cui lăsa moştenire secretul meseriei sale. O spun, cu tristeţe, aproape toţi meşteşugarii cu care am stat de vorbă, dar parcă fără supărare. Firesc, ca şi cum asta ar face parte chiar din destinul de meşteşugar.

Tu, însă, te revolţi. Dar ce poţi face? În România există numeroase organizaţii şi fundaţii care se ocupă cu promovarea şi conservarea meşteşugurilor tradiţionale, şi, cu toate acestea, ele sînt tot în pericol de dispariţie. Tradiţia şcolilor de meserii a dispărut, iar tinerii care moştenesc secretele unui meşteşug din familie aleg să se orienteze către o altă meserie, mai uşoară. În momentul de faţă, nici 10% dintre tinerii care învaţă un meşteşug nu-l practică.

Pornind de la aceste premise, Asociaţia culturală „Cîte-n lună şi-n mansardă“ a demarat, anul trecut, Proiectul „Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri“, proiect cultural de promovare a patrimoniului imaterial, derulat cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional. De fapt, „Bătăturile“ s-au născut dintr-o mirare. Legată de firescul cu care meşteşugarii îşi asumă să trăiască o viaţă întreagă pe un scaun, împletind coşuri de nuiele, plămădind lutul greu şi umed sau îmblînzind lemnul ori fierul. Căutînd formula potrivită pentru realizarea obiectului unicat, obişnuiţi cu sacrificiul, chiar şi cel al unor părţi ale corpului. Fără a se plînge, însă, de munca grea, sau a pune pe seama meşteşugului practicat bătăturile de care te arăţi atît de îngrijorat.

Nea Mitică, olarul de la Piscu, om mărunt cu mîini uriaşe, ne răspunde repetitiv „N-am nimic, bre“ – dacă pui încovoierea spatelui său pe seama olăritului de-o viaţă întreagă. Chiar şi atunci cînd te arăţi îngrijorat ori impresionat, după ce-ţi povesteşte cum s-a dus el în tinereţe după lut iar malul s-a surpat, unul din picioarele lui rămînînd mult timp înţepenit. De-atunci, şchiopătează. El nu are nimic, ne spune că „poate or fi alţii mai sensibili“. Tanti Jana, soţia acestuia, şi ea olar din Piscu, îi cîntă în strună: „Lutul ăsta îţi face mîna ca de doctor. E ca un medicament. Tataie, dacă face mai mult timp la roată, i se face exact ca de doctor. Fină ca şi cum ai da mereu cu alifie.“

Aceeaşi atitudine – uşor indiferentă, uşor ironică – la adresa bătăturilor pe care noi ardeam de nerăbdare să le descoperim – au avut-o toţi cei zece meşteri care au făcut subiectul proiectului nostru în perioada 15 august-15 noiembrie 2012.

Am ales trei poveşti care reflectă cel mai bine ce înseamnă să fii meşteşugar astăzi. Gheorghe Pavel, singurul împletitor de nuiele din satul Siliştea Snagovului, trăieşte drama dispariţiei meşteşugului pe care încă îl mai practică. Nu din înverşunare, ci fiindcă doar asta ştie să facă, toată viaţa a împletit nuiele. În schimb, Mircea Crăciun, argintar şi ţigan get-beget, pare a se fi născut pentru a duce mai departe meşteşugul. O face cu seninătate şi optimism, spre încîntarea noastră – cu bijuterii unicat şi cu o poveste de dragoste legată de două mîndre. De care şi-a unit viaţa şi pe care ni le prezintă, cu aer de regizor şi actor. Iar interviul cu tîmplarul Florin Poptean oferă răspunsul întrebărilor rostite – sau încă negîndite – legate de soarta meşteşugarului. Mai presus de toate, meşteşugul este ca o fiinţă dragă, de care te legi pe viaţă.

Restul poveştilor, respectiv al argumentelor care susţin rostul şi locul meşteşugului în ziua de azi, le puteţi descoperi în cadrul expoziţiei de fotografie „Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri“, care poate fi vizitată în perioada 16-27 martie, în spaţiul expoziţional din Casa Dianei 4, din Piaţa C.A. Rosetti.

Valentina Bâcu este specialistă în comunicare vizuală şi preşedinta Asociaţiei „Cîte-n lună şi-n mansardă“.

Foto: Vlad Eftenie