Cred că nimeni nu se mai îndoieşte că trăim într-o cultură a tinerilor.Afirmaţia poate părea paradoxală în condiţiile în care "tinerii cineaşti" sînt nevoiţi să se (z)bată pentru a face filme. Doar că acolo nu este vorba - atît - de generaţii şi vîrste, cît de energii şi scleroze. De valori şi de non-valori. De talent: se ştie că acesta "nu aşteaptă numărul anilor", dar nici (aş adăuga) nu trage linia după o anumită vîrstă (vezi - ca să rămînem în registrul cinematografic, atît de "fierbinte" - Manoel de Oliveira, cineast entuziasmant la 96 de ani!). Şi apoi, Cristi Puiu împlineşte anul acesta 40 de ani... Şi de fapt, "vîrsta nu contează": nu cred că există actor român (tînăr sau bătrîn) care să nu vrea să joace într-un film de Puiu (sau Porumboiu), după cum ştiu o grămadă care nu joacă la Nicolaescu decît pentru bani... Şi-apoi, nu este oare semnificativ că un regizor "încă tînăr", cum se spune (e vorba tot de Puiu), a făcut cel mai empatic şi mai emoţionant film post-’89 despre un bătrîn care moare?Şi atunci, despre ce este vorba în numărul de faţă? Aş spune că, domeniul artistic şi, nu întîmplător, cel medical puse deoparte, lucrurile stau cu totul altfel în aproape toate celelalte. Aşadar: trăim într-o cultură a tinerilor. Ei dictează modele, limitele, licenţele şi limbajele. De la reclame ("targetate" către aceştia) la industria muzicală, modă, loisir şi sport, totul este făcut pentru a atrage acest public mobil, stabil şi din ce în ce mai solvabil. La televizor, bătrînii nu apar decît în jalnice reportaje de "ora 5", surprinşi zăbăuci prin pieţe sau la cozi - şi ca statistici. Acasă, cînd nu mor de singurătate, se ocupă de nepoţi în calitate de bunici - acest "job" de slugă neplătită. Spre diferenţă de seniorii din ţările civilizate - care-şi toacă pensiile în croaziere de lux -, bătrînii noştri stau la cozi ca să prindă bilet la revelioanele lui Vanghelie. Au început prin a fi - la-nceputul anilor ’90 - masă de manevră electorală pentru PSD şi Iliescu. Acum, nici ei nu ştiu ce mai sînt... Probabil că nu mai sînt nimic: doar statistici, cum spuneam. Desigur, există şi excepţii - precum "seniorii" (cu bani) din cluburile "de fitze", despre care vorbeşte Stela Giurgeanu în reportajul său de la p. 11. Dar ele nu fac decît să confirme regula. Astăzi, parcă un vis de "tinereţe veşnică" a-nceput să bîntuie mai peste tot în lume. Dacă ai bani (mulţi bani!), poţi recurge la operaţii estetice, la "feişiăluri", fitness-uri şi alte finesuri; dacă nu, chiar şi o dietă ruptă de prin reviste e bună... Ideea e că lumea nu se mai suportă îmbătrînind! Acest proces (firesc) este declarat "indezirabil" şi "reversibil". Apar formule gen "60 este noul 50", "50 este noul 40", "40 este noul 30"... Ceasurile sînt date înapoi, într-un heirup general anti-vîrstă. De cine, şi mai ales de ce, fuge toată această lume? Nu neapărat de îmbătrînire, desigur - deşi, s-o recunoaştem, e un atu să fii frumos. Lumea fuge, de fapt, de moarte. Încearcă să se autosugestioneze că, împingînd limitele biologice, îndepărtează şi moartea. Toţi trăim un fel de basm subliminal, în care există "tinereţe fără bătrîneţe" şi - fireşte - "viaţă fără de moarte". Doar că, oricît de "subliminal", e totuşi numai un basm... Şi atunci, care să fie explicaţia discriminării de vîrstă ("age-ismul", cum se spune prin alte părţi)? Disconfortul de a vedea chipuri care desfigurează frumosul basm auto-amăgitor? Protecţia inconştientă împotriva terorii de a îmbătrîni, la rîndul tău? Teama de moarte? Cine ştie... În orice caz, îmi permit o sugestie: uitaţi-vă atent la toate imaginile care ne înconjoară - de la televiziuni la reclame. Sînt oglinzile inocente ale acestei temeri. (a. l. ş.)