Politica culturală românească a fost, în ultimii 25 de ani, concentrată pe nivelul central. Sigur, am vorbit şi ne-am mîndrit cu programul Sibiu Capitală Culturală Europeană în 2007, moment în care ne-am minunat cum un oraş poate creşte prin cultură; dar ce învăţăminte au tras autorităţile locale din această experienţă? Deşi există experienţe importante în guvernarea culturală locală, mai ales în microregiuni din mediul rural (vezi Rupea-Cohalm, Valea Hîrtibaciului, Viscri şi împrejurimile), cele mai importante demersuri de cercetare şi teoretizare despre cultură şi dezvoltare privesc în continuare către centru. Impresia persistentă e că, în România, politica culturală care contează este cea naţională.

Situaţia nu surprinde – România descoperă că a fi stat naţional şi unitar ne obligă să discutăm despre situaţiile particulare din teritoriu şi să le punem în dialog, iar pentru asta trebuie, în primul rînd, să cunoaştem cine sînt oamenii de acolo şi cum este viaţa lor. Nu mai tîrziu decît anul trecut, în dezbaterea publică pe marginea strategiei naţionale culturale pentru 2014-2020, unul dintre autori afirma că nu s-a considerat necesară organizarea unor dezbateri regionale, pe marginea politicii publice propuse, deoarece aceasta nu este o strategie regională, iar regiunile îşi pot face planificările culturale proprii.

Deşi este banal să spui că o strategie naţională trebuie să ţină cont de realităţile din ţară, este mai puţin comun să întîlneşti specialişti culturali care, operînd la nivel naţional, consideră că trebuie să se consulte cu omologii lor din diverse părţi ale ţării şi să se intereseze de situaţiile particulare. E adevărat, politica culturală naţională din România, prin legile şi reformele demarate din 1990 încoace, a privit, în primul rînd, necesitatea unor ajustări structurale la noile realităţi economice, ale democraţiei şi liberalizării creaţiei. O parte din aceste ajustări au presupus şi descentralizarea unor servicii culturale, de la transferul responsabilităţii finanţării şi administrării unor instituţii de cultură la primării şi consilii judeţene, la delegarea unor servicii care ţin de administrarea patrimoniului cultural (deconcentrarea din 2009 a Direcţiilor Judeţene de Cultură). Înainte de a începe să susţină efectiv un sector cultural puternic şi să democratizeze accesul la cultură, administraţia noastră centrală a trebuit să lucreze la crearea condiţiilor de bază pentru ca aceasta să se poată dezvolta.

Local şi judeţean, administraţia publică a dezvoltat propriile măsuri de intervenţie culturală dincolo de simpla coordonare administrativă a instituţiilor publice din subordine. De la organizarea de evenimente şi programe culturale, la finanţarea unor activităţi pe bază de proiect şi concurs de cereri şi finanţare, primării şi consilii judeţene fac, în România, în acest moment, o politică culturală semnificativă, chiar dacă în general una implicită. Dacă privim strict dimensiunea financiară a intervenţiei publice, datele arată că finanţarea publică provine, în proporţie de 80%, de la nivelurile local şi judeţean şi doar 20% de la nivel central.

Avînd în faţă şansa de a se remarca în faţa altor oraşe, oraşele noastre încep să ia în serios cultura şi să reflecteze asupra valorii ei pentru comunitate. Anul trecut, o colaboratoare cu experienţă semnificativă în planificare strategică mă întreba de ce e nevoie la nivel local de strategii culturale, de ce nu e suficientă o strategie de dezvoltare locală în care să se integreze corespunzător dimensiunea culturală. Întrebarea mi se pare pertinentă. Demersul Agenda 21 pentru cultură, o iniţiativă care a devenit, în zece ani de la lansare, un program internaţional de anvergură, pledează pentru o integrare a culturii printre cele trei dimensiuni de bază ale dezvoltării durabile: economia, politicile sociale şi mediul. În centrul lor se află guvernanţa şi buna guvernare, care fac practic diferenţa între o administraţie democratică şi una personalistă, politică publică şi drepturi doar pentru categoria privilegiată a apropiaţilor celor de la putere. Statul de drept în cultură pare mai greu de impus la nivel local pentru că adesea contravine firescului felului de a face lucrurile pe bază de relaţii şi cunoştinţe personale, dar odată urnit, are şanse să crească comunităţi mai puternice şi unite, cu condiţia ca valorile de bază să rămînă egalitatea în drepturi şi nevoia unor discuţii continue pentru păstrarea unei identităţi vii şi deschise. Prin comparaţie cu nivelul naţional unde practica advocacy-ului pentru cultura în interes public seamănă mai degrabă cu lobby-ul, şi mai puţin cu o acţiune cetăţenească, de consultare publică şi participare, la nivel local contribuţia societăţii civile este promovată de literatura de specialitate drept absolut necesară bunei guvernanţe culturale.

Care este, în România de azi, nivelul cel mai fertil de inovare în politica culturală prin planificare inteligentă? Ministerul Culturii pare că se complace, de ani buni, în decizii pentru care nu consideră că planificarea şi participarea sînt necesare cu adevărat. Chiar şi cînd formulează un document de importanţă maximă, cum s-a întîmplat anul trecut, cînd a fost finalizată strategia pentru cultură şi patrimoniu naţional pentru 2014-2020, acesta este incapabil să declanşeze vreo acţiune concretă, pentru că lipseşte sinteza cu sens în priorităţi concrete şi instrumentarul de reponsabilizare financiară şi instituţională pentru realizarea obiectivelor propuse. Administraţia publică locală şi judeţeană este, de cele mai multe ori, mai săracă în specialişti capabili să administreze competent un sector cultural contemporan (inclusiv patrimoniu), cu excepţii importante în cîteva oraşe şi regiuni ale ţării. De asemenea, suferă de un dezinteres cronic în a monitoriza performanţa culturală şi impactul cheltuirii fondurilor publice pentru cultură. Cu toate acestea, nivelul local este mai potrivit să considere cultura ca o dimensiune vie şi concretă a socialului, să coboare cultura din turnul de fildeş, nu doar prin democratizarea actului cultural, ca expresie şi acces, dar mai ales prin comunicarea firească cu organizaţii şi problematici sociale, de mediu, de tineret, minorităţi, economice şi de coeziune socială.

Avem probleme care nu pot şi nu trebuie rezolvate la nivel naţional, lucruri care nu funcţionează nu pentru că legile sînt proaste sau pentru că ministerul funcţionează prost, ci pentru că nu cerem suficient de apăsat responsabilitate locală şi judeţeană. Şi pentru că nu dezvoltăm modele de planificare culturală adaptate. La nivel local se joacă cartea capitalului social pe care cultura îl poate crea pentru o viaţă bună, pentru comunităţi mai puternice şi mai deschise.

Raluca Pop este manager şi facilitator cultural, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei MetruCub – resurse pentru cultură.

Foto: M. Chivu