Ani de zile, în fiecare vară şi iarnă, plecam cu bunica la rudele din Ardeal. Schimbam trei trenuri, ne pierdeam timpul dintre legături prin săli de aşteptare mizere. Mirosea a mîncare, a blană de oaie, dar nu-mi aduc aminte ca cineva să fi vorbit tare. Bunica reuşea uneori să mai moţăie, iar eu mă uitam pe geam şi căscam gura la poveştile de amor sau de boală, spuse cu voce scăzută de vreo vecină de compartiment, venită de printr-un colţ îndepărtat de ţară. Nu oboseam şi nici nu mă plictiseam.

În ultima vreme, de fiecare dată cînd mă urc în tren, o fac cu o strîngere de inimă. Nu din cauza aglomeraţiei de care am avut parte la ultimele călătorii, care s-au nimerit să fie în preajma sărbătorilor. Amestecul de genţi, pungi şi paporniţe, în care pare că cineva şi-a propus să ambaleze lumea întreagă pentru a o muta dintr-un loc în altul, încă mă înduioşează.

N-aş putea să spun acelaşi lucru despre momentul în care tînăra din faţa mea îşi anunţă prima interlocutoare: „Mi-am încărcat telefonul cînd am plecat, pot să vorbesc pînă ajung la Craiova.“ Şi nu e o figură de stil. Mă uit la ea şi ştiu că se va ţine de cuvînt. Stau cu cartea în braţe, o răsfoiesc şi-mi dau seama că şansele mele de a citi ceva scad considerabil. Dar, poate, totuşi, am noroc de data asta. Aşa-mi zic de fiecare dată.

Fata îşi pune handsfree-ul în urechi şi începe ofensiva. O noapte petrecută într-un club şi rochia purtată – roşie, cu fermoar la spate – devin personajele unei Odisei fără sfîrşit. Le flutură dintr-o convorbire în alta. Le întoarce pe toate feţele. A şi plîns în seara cu pricina pentru că şi-a amintit de fostul iubit. O să mănînce tort cu multă ciocolată, acasă. Îşi întreabă mama ce a mai pregătit pentru masa de Paşti. O ia pe rînd, de la aperitiv la felul paişpe. Nervii mei sînt întinşi la maxim.

Dar, oricît de greu mi-ar fi, trebuie să recunosc că tipul care lucra la o firmă de materiale de construcţii, care a coborît la Roşiori, m-a enervat şi mai tare. Şi-a sunat compulsiv colegii, să-i verifice dacă le-au livrat unor vietnamezi tapetul. Şi-a bîrfit apoi o şefă, cu care a vorbit în continuare despre cei doi copii ai femeii şi au schimbat politeţuri şi invitaţii la masă.

Ştiu că pare greu de crezut, dar plictiseala e un monstru. Nu pot să-mi scot din cap faptul că oamenii care călătoresc cu trenul folosesc telefonul pe post de anestezic. Cuvintele le ţin de urît. Sînt goale, dar fac zgomot şi asta îi linişteşte.

Intimitatea nu s-a inventat niciodată. Convorbirile telefonice se întretaie şi te iau pe sus. Aşa se face că, după fiecare călătorie, îmi dau seama că iau cu mine tot felul de detalii şi de personaje. Am colecţionat, în ultimul timp: un domn aflat la spital, din cauza faptului că îi pleznise un vas de sînge la cap şi n-avea voie să se mişte deloc două săptămîni; două perechi de bocanci îmblăniţi, pe care o fată blondă i-a adus în discuţie la fiecare dintre cele cinci ore de vorbit nonstop la telefon; o cumnată care venea numai dimineaţa acasă şi sora îşi compătimea fratele, fără însă să uite să amintească de faptul că fiecare „face ce vrea, treaba lor, dragă“.

Dar cel mai „cinematografic“ dintre călătorii întîlniţi rămîne, de departe, bărbatul care şi-a terorizat soţia pe ruta Bucureşti – Tîrgu-Jiu. Omul mergea la Petroşani şi sînt sigură că doar acolo şi-a oprit obsedantele convorbiri. Totul se întîmpla ca-n scurtmetrajul lui Ştefan Constantinescu – Troleibuzul 92. Cîteva ore bune, a sunat-o pe femeia aceea din cinci în cinci minute. Întrebarea era aceeaşi: „Ce faci acum?“ Mi-o imaginam pe victimă cum încerca să doarmă puţin. Dar suna imediat telefonul şi sărea ca arsă. Urma o serie de ameninţări, după care un binevenit moment de respiro. Cele cinci minute binecuvîntate. Speram că n-o va mai lua de la capăt. Că a obosit. Pe naiba! Eu am coborît, şi mecanica convorbirilor rămăsese aceeaşi.

Puteţi să rîdeţi, dar incidentul Bubico se va repeta cît de curînd. Şi nu va fi vorba despre un căţel parfumat, ci de nişte blestemate de telefoane.