În șantierul romancierului se află romanul lui baci Todor Andrica, jurnalist american din pretura Radna, comitatul Aradului, în vremea de dinaintea Primului Război. Atunci a fost Plecarea cea mare a ardelenilor la America. Printre ei, baci Todor Andrica, viitorul ziarist la Cleveland Press, a cărui poveste o deapănă romancierul în lucrarea pe nume Umbra castanilor pe Clark Avenue. În rîndurile care urmează – Plecarea arădenilor la anul 1914 din satele Podgoriei Aradului:

„Nimeni nu mai știe din negura timpului cum anume s-a ajuns la Plecare. Mai precis, la ideea asta, pe vremea aceea Plecarea se petrecea cel mult la oraca – nume local pentru iarmarocul de vaci, tauri cărora li se spunea bici, cu singularul bică, apoi cai de pădure, dar și din aceia mari la chișiță, adică la glezne, cu capul și grumazul pe măsură, cai pentru ștraf-cocii. Oraca era la Pîncota pe vremea de Rusalii. Plecări se mai întîmplau la Arad, tot la piaț, cu cotărițele cu cireșe de iunie și pere de Sîn Petru, cu struguri cu boaba mare la Ziua Crucii și la Sfîntă Măria Mică. Mai erau plecări și în cazul în care cutare fecior mergea cătană sau ajungea șăgîrț plecat din porunca breslei de care aparținea, fie ea a cojocarilor, a pintărilor (făcătorii de butoaie de vin, așa cum era aceea din comuna Ghioroc), apoi breasla vințălerilor podogoreni, a celor care țineau mezernițe (măcelării, adică) și trebuiau să ajungă henteși (citește măcelar, n.n.). Alte plecări nu se prea știau să fie pînă prin acele timpuri de la începutul veacului, pe cînd nana Savita lu’ Scherliță era în etate de trei ani. Să socotim că s-a născut, conform boțitului certificat de naștere în care șolgăbirăul a scris pe maghiară – în loc de Elisabeta, Erszebet, iară numele de Jivănescu l-a schimbat în Zsivanesk, așadar Zsivanesk Erszebet s-a născut la anul 1899, iar cînd a împlinit trei ani s-a scris prin calendar anul de la Iisus: 1902. În anul respectiv, nana Savita a lu’ Scherliță, care se scria în acte Zsivanesk Erszebet, a rămas orfană, întrucît a răposat în domnul nana Floriță Scherliță, mama fetei. Vremurile erau grele, și oamenii mureau mai ușor, nu se codeau așa ca astăzi, una-două erau aduși la mormințile din Rădnuța, li se punea la cap cruce din lemn gros, bătut cu piron de fier, și crucea rămînea acolo iarna acoperită de zăpadă și vara de buruieni și coștreavă. La anul acela avem de-a face cu birtul lui baci Păvăloc Trăilă, clădovan venit din Cladova care în urmă cu ani s-a însurat cu fata lui Benedek din Ghioroc care se scrie pe ungurește Gyorok. Mult s-a minunat lumea rădnanilor cum că acest român s-a luat cu familie ungurească și șvăbească. Miratul s-a făcut mai apoi mirăzături și ochi beliți cînd a ridicat birt pe care l-a botezat Vulturul Negru și la care au poftit mulțime de bețici la răchie de prună, de dudă și la vin negru de Mîșca-Măderat. Acolo a ajuns vestea cu Plecarea care mai apoi s-a scris cu literă mare pentru că a început să bîntuie mințile ălora din birt. Să mai spunem și că de aceea nana Persida de peste drum de birt a și spus duminică la biserică, pe cînd se întorceau acasă după slujbă, că la cîrciuma clădovanului numai mirozănii vorbesc bețîcii și că, mai nou, nu au alta la gură numa’ plecarea!

Unde drac vor să margă bețîcii, tu Persîdă, întreabă nana Floriță, și să rîde.

Că bine zîci, Floriță, la domnu’ dracu’! Da’pu’ la ’Merica vor să margă, unde crezi altundeva?

După ce au isprăvit de spus astea toate, au pornit nanele spre zupă și sos roșu cu țîmp de pui. În tot cazul nu se știe nici pînă astăzi de unde a pornit zarva Plecării și cum a ajuns la birtul Vulturul Negru din Radna, nu departe de Valea Mare unde se afla de cel puțin două veacuri mănăstirea fraților minoriți cu sediul la Arad. Nu pe aceștia îi interesa Plecarea, adică nu mai ales pe aceștia, chit că ar fi purces și ei dacă nevoile misionare ar fi impus plecarea. Destul de bine că nu de azi, adică din anul 1914, mai precis din vara acelui an, ar fi fost să se întîmple aceasta, ci cu multă vreme înainte, să tot fie cu vreo treizeci și patru de ani mai devreme cînd printre cei plecați, după 1880, în America s-a aflat și Iosif Uiegar din Rădnuța, ceva neam după mamă cu Gabriil Zágoni, notar public din Arad. Acest Iosif s-a dus la America împreună cu Irimie Proca din Făget. De bună seamă că Iosif-bacsi a aflat de la numitul Gabriil despre plecare și că se poate dobîndi avere la America. Asta se vorbea printre cei de prin Radna și din Lipova, nu prea mai știm sigur ce anume sporovăiau babele la uliță și bețivanii la birt prin trecerea anilor care alungă totul în uitarea de pe aleile țintirimului din dosul școlii-fostă-pretură. Acolo au mai rămas ceva arbori cu un fel de păstăi lungi de culoare maro pe nume roșcove, aduse și ele din America într-un drum invers, poate chiar Iosif-bacsi le-o fi adus cînd s-a întors și le-a plantat la marginea morminților, nu departe de mormîntul lui nana Persîda, mumă-sa repausată cît el a fost plecat, muiere văduvă, cu bărbatul răpus de oftică. Poate el a sămănat acolo semințele de roșcov sălbatic care se mai zice și glădiță, chit că rădnanii nu le știu zice cumva anume, poate roșcovar, zic, poate plătică, după cum ne spun dicționarele. Destul de bine că Iosif-bacsi a fost cel dintîi, din ce-și aduc aminte ăi mai bătrîni, care a plecat și s-a întors cu bani, așa că și-a putut cumpăra o pereche de boi și vie pe dealurile din Barațca, prima localitate cum ieși din Rădnuța, în drumul spre Păuliș și Ghioroc. „Mă, oameni buni, eu mă duc“, le-a spus la birt feciorul ăla mic a lui baci Pătru Cocolic, și mintonaș au aflat babele la uliță, că aștea tot știu, stau acolo pe lavițele de la stradă și mai rău ca șolgăbirăii, tot bagă de seamă și află mintonaș care-i treaba și ce vorbesc bețîcii la birt sau te miri pe unde și pe urmă să minunează, dau din mîini și își pun pe șulțul dinainte palmele cu degetele toate răsucite de reumă, și să rîd babele, auzi tu, Savito, zic, sau nană Mario, că pleacă la America a lu’ Cocolic. Că pleacă nu ar fi mare lucru, să duce el că este la etatea potrivită și poate merge, da’ să vezi tu ce le-a spus la ăia din birt: că-l ia și pe Golomoz.

Care din ei, întreabă mirată baba Leana Piștiric.

Ăla bătrînu’.

’ai, tu Persîdo, da’ doară nu i-o luat Ăl de Sus mințile să să ia și să să ducă la etatea lui la America. Nu cred!

Ba să crezi, că așa le-o spus Cocolic la bețîci la birt, că-l ia și pă el.

Da’ ce truda lui să facă acolo, se minună baba Floriță, și dă din mînă mirată. Unde mai socoți și că el îi un picuț cam bolomoc la minte, unde draci să meargă. Și rîd babele la uliță de nu mai pot, bat din palme și din degetele lor toate cîrciore de la reumă și să rîd încontinuu!“

Daniel Vighi este scriitor.

Foto: Ciprian Hord