În ultimii ani mi-am petrecut vacanţele de vară la Sulina. Mai întîi a fost o întîmplare că am ajuns acolo. Căutam ceva care să aducă a Vama Veche din anii ’90: mai puţini turişti şi oferte turistice, mai puţine localuri, muzici şi alte minuni. Îmi place plaja pustie. O fi un semn de îmbătrînire, nu ştiu. Propunerea a venit de la amicii Oana şi Bogdan Stănescu, cu care am fost în prima vacanţă acolo. Au mai apărut şi copiii între timp, iar Sulina oferă o plajă şi o apă excelentă pentru ei, lucru foarte important pentru noi.

Ca un fan al sudului, recunosc că drumul Bucureşti – Tulcea este unul dintre cele mai frumoase din ţară. E adevărat că în ultimii ani au apărut prea multe „morişti de vînt“ care rup orizontul, îţi bruiază atenţia şi melancolia. Dar, cu timpul, probabil vor deveni şi ele parte din peisaj. Ne obişnuim cu toate.

Cînt porneşti de acasă, faci calculul în aşa fel încît să ajungi la „raketa“ sovietică care face traseul Tulcea – Sulina în doar două ore. La început ai probleme cu parcarea pentru că nu ştii regulile jocului. Ca peste tot la noi: ce e oficial merge prost şi greu, ce e neoficial – repede şi bine. Dacă încerci să parchezi în spaţiile Primăriei, nu ai unde să plăteşti, iar plata se face undeva departe, la Primărie. Foarte complicat. Nu ai timp. Cu zona neoficială sînt mai multe variante rapide şi nu foarte scumpe. În aceste contexte, regula mea de aur: cu cît ocoleşti mai mult cu atît ajungi mai repede.

Drumul de la Tulcea la Sulina este frumos, dar destul de aglomerat. Călătoreşti cu oameni care merg la odihnă, pescari amatori sau profesionişti şi mulţi localnici, care fac acest drum cu regularitate. Senzaţia puternică cu care rămîi este cea de autenticitate. Nimeni nu vrea să te mintă că lucrurile sînt altfel decît sînt: se transpiră, miroase, percepi toate nuanţele şi asculţi problemele unor oameni reali, vii. Nu ştiu cînd aţi mai mers cu trenul, la clasa II-a, între orăşele mici de provincie. Revelaţia unui astfel de drum e faptul că începi brusc să simţi şi să gîndeşti cu toată fiinţa ta. Începe să cadă cenuşa şi rugina de pe creierul de proletar de birou care are tot soiul de prejudecăţi şi de obsesii.

Sulina e din altă lume. Despre peisaj nu vă spun nimic. Nu sînt un mare fan al naturii, dar poate ca aşa mă mint şi eu vrînd să-mi ascund anumite apucături burgheze pe care probabil le am din plin. Toţi ştim că Delta e foarte frumoasă. Lucrul care îmi place cel mai mult la capitolul „peisaj“ este locul în care se uneşte Delta cu Marea Neagră: se deschide orizontul, privirea nu are în ce să se proptească. Noroc de Farul care veghează undeva în apropiere şi te ajută să-ţi odihneşti ochii, în timp ce cauţi în zare, inconştient, un loc de sprijin.

Sulina e un soi de vintage în stare profundă de degradare. Şi asta la toate nivelurile: de la clădiri, la infrastructură, şi de la localuri, la oameni. Dar dacă ai ochi să vezi şi urechi să asculţi, atunci nimic nu se compară cu o stare aproape biologică pe care ţi-o poate trezi Sulina. Un soi de melancolie şi de nostalgie a nu se ştie pentru ce. O lume dispărută, dar încă ne-muzeificată şi vie? Poate pentru că e în total contratimp cu tot ce se întîmplă în cultura actuală occidentală, urbană, economică şi socială? Acolo s-a oprit timpul, iar lipsa formelor agresive de comercial şi turism şi, mai ales, lipsa infrastructurii de acest tip parcă te scot din ceea ce noi gîndim şi acţionăm deja aproape natural: economic, mercantil, monetar, marketizat. Nu dispar, fireşte, toate acestea, dar ele devin marginale, nu te mai agresează şi au un efect de catharsis asupra ta.

Te poţi caza la oameni simpli ai locului şi poţi trăi în aproximativ aceleaşi condiţii. Poţi mînca peşte toată ziua. Şi poţi discuta cu nişte oameni destul de diferiţi faţă de mediul din care vii, indiferent de unde vii. Lipovenii bătrîni au nişte bărbi mult mai frumoase decît cele ale hipsterilor noştri tineri. Şi sînt mult mai interesanţi.

Nu vreu să idealizez nimic. E o experienţă personală, subiectivă şi intimă. Cu siguranţă, în cîţiva ani va veni şi tăvălugul turismului, al infrastructurii, şi totul va intra în cursul firesc al „civilizaţiei turistice şi comerciale“. Cine ne mai poate salva de asta? Nimeni nu ştie. Însă cît mai avem încă locuri, oaze din astea, e bine să le vizităm. Însă nu ca turişti, ci mai degrabă ca nişte exploratori. Cine ştie ce putem găsi acolo? Cine ştie ce putem găsi în noi?

Vasile Ernu este scriitor.