Să ne închipuim că un artist, sătul de conformism în arta contemporană, are ideea șocantă să-i pună Mona Lisei pe chip o mască medicală de unică folosință, ca s-o ferească de smog. Nenorocirea e că, a doua zi, un altul are și el, (și el), o idee șocantă, îi pune mustăți. Sigur că asta-i o glumă, dar amară, și mai ales: obligatorie. Pentru că între timp, de azi pe ieri, se va fi consumat aproape toată butaforia de adăugat la chipul Mona Lisei, aproape toată, dar nu toată, încă. Și, cu cît mai sătul artistul de conformism, cu atît mai priceput va fi să adauge acolo un lucrușor nou și amar, cum să te-nduri să nu? Dacă mai rămîne ceva după ce s-a spus ce s-a spus, fii necruțător. Ieri, un poet strivea limitele pudorii, alt poet ne surprinde azi spunîndu-ne ce număr poartă el la pantofi, adică ce n-a îndrăznit, din pudoare, să spună primul. Istoria pare naivă, dar se gospodărește bine și nu risipește nimic. Tot ce se poate spune trebuie spus și, mai ales, ce nu s-a spus pentru că nu s-a spus trebuie spus, ca nu cumva să nu se spună.

Anul 2020 n-a lăsat pe nimeni să-i scape prilejul de a avea ceva de spus. Curajul public de a fi oportun, ceea ce nu înseamnă altceva decît să rostești cuvintele zilei cu încrederea că banalitatea stridentă te așază în ordinea respectată a lumii, nu putea să nu-și trăiască gloria în anul 2020. Și-atunci, redacția publicației Infinitezimal a recurs la disciplina binecuvîntată de a nu avea nimic de spus în numele actualității, nici pe hîrtie, nici în relee. Am fost cu toții extrem de preocupați să nu care cumva să ne apucăm (și noi) să avem dreptate în legătură cu vreo provocare a zilei, mai ales acum să n-avem, și a fost bine. Să nu ne încolonăm, bătrînește, la jargon, așa ne-am spus între noi, în redacție, în 2020. Mai bine inventăm tabuuri decît să lăsăm să ne treacă toate cuvintele-cheie prin corp, e și o chestiune de imunitate. Să nu ieșim la raport, ne-am spus. Cînd istoriile se arătau teribile în țară sau altundeva, noi nu știam cum să tăcem mai mîlc, înfricoșați că am putea fi ispitiți să ne pricepem și noi la terapiile lumii bolnave de azi. Am editat un singur număr din Infinitezimal, al șaisprezecelea, către sfîrșitul anului, de 216 pagini, și l-am intitulat Discretul. Ne-am gîndit că e destul un singur corp de hîrtie într-o vreme în care corpurile se ating cu precauție. (Acum un an intitulaserăm un număr, al paisprezecelea, Corpurile nu se ating).

Într-o zi, cîțiva dintre noi am făcut baie în Neajlovul rece.

Cineva a reclamat, la un moment dat, numărul mic de premii literare acordate scriitoarelor în România și i s-a răspuns să-și vadă de treabă. N-am bîrfit deloc întîmplarea acesta, ba am constatat că istoria în care trăim face ofertă egală de oportunități pentru ambele părți conlocutoare și te invită să alegi liber în care șuvoi al ei să intri, sub deplină protecție. Însă ce dă unicitatea și miracolul istoriei în care trăim este că rămîne binevoitoare și dacă-i întorci spatele.

Într-o zi, Dodo a spus: „Nu pățesc nimic dacă rămîn în caiet“.

Laur a scris, într-o zi: „Va reveni campionatul de fotbal din Germania pe 16 mai. Urmează fotbal fără spectatori. Nu m-aș grăbi să mă întristez. Ba chiar mă tem că urmează cel mai splendid fotbal. După cum era de așteptat, am înlocuit studiul la Impromptu opus 90 nr. 4 de Schubert cu Hanon obsesiv și niște Czerny. Șaisprezecimile de la mîna dreaptă mă omoară”.

Apoi a apărut o vorbă care putea să pară misterioasă, „beneficiarii colonialismului”, dar n-a părut. Prin preajma zilelor de 11, 12 iunie, redacția Infinitezimalului nota în jurnalul ei că în orașele americane sînt dărîmate zilnic statuile lui Cristofor Columb. Văzînd noi acestea, am dat o serie de parastasis, în regim secular, pentru Cristofor Columb, dar nu la 40 de zile, ci mai des. A fost bine. L-am pomenit de fiecare dată și pe sfîntul urît și negru, Cristofor, căruia zugravii români i-au schimbat adesea capul de cîine cu un cap de miel, încercînd să-i îmblînzească chipul, să-l apropie de oameni. Dar ciudat, nici un zugrav nu și-a dat seama că botul îndulcit, presărat cu dințișori foarte mulți și plăpînzi pe conturul prelung de mandibulă ovină, și ochiul prea rotund și lăptos în locul ochiului sticlos de cîine, deasupra cărora țîșnesc două urechiușe ascuțite, îl fac pe Cristofor să arate și mai înspăimîntător. Cum e posibil să nu-ți dai seama? Cum e posibil!

Sebastian-Vlad Popa este directorul revistei Infinitezimal.