- elegie pentru Caritas -

Totul a început cu lambriurile de pe hol, mochetele persane din bucătărie şi gresia din baia lu’ tanti Suzana. Deşi locuia pe altă scară a blocului, era cea mai bună prietenă a mamei şi stăteau toată ziua la taclale, bînd cafele, croşetînd milieuri, povestindu-şi episoadele ratate din telenovele, bîrfindu-şi bărbaţii sau lăudîndu-se cu copiii, premianţi la şcoală. Amîndouă erau croitorese, mama era mai talentată, dar tanti Suzana avea o maşină de cusut mai bună, aşa că, uneori, mama lucra la maşina ei în schimbul unor ponturi despre arta tighelitului sau a croielii pantalonilor bărbăteşti. Şi eu, şi băieţii lu’ tanti Suzana purtam pantaloni şi cămăşi făcute acasă de mamele noastre. La fel şi tata sau nea Costică, soţul lu’ tanti Suzana, care erau angajaţi amîndoi la Oltchim şi lucraseră împreună, înainte de ’89, la un complex petrochimic în Basrah, Irak. Diferenţa esenţială între familiile noastre era că tanti Suzana avea o soră la Cluj, pe cînd a tatei era la Sibiu. Ei bine, sora din Cluj o convinsese pe tanti Suzana să-i trimită bani să-i depună la Caritas, un fel de bancă de unde, după trei luni, puteai ridica de opt ori suma depusă. Tata şi mama însă erau prudenţi, chit că şi sora tatei de la Sibiu îi sunase să le vorbească despre Caritas, unde şi ei depuseseră nişte bani, convinşi de o verişoară, fireşte, tot de la Cluj. „Să vedem ce-o mai fi“, a zis tata, căruia nu-i prea venea să depună nişte bani în cine ştie ce bancă şi pe numele altcuiva.

Timpul a trecut şi mama s-a-ntors într-o zi acasă schimbată la faţă. Fusese pe la tanti Suzana care, cu banii luaţi, prin sora ei, de la Caritas, pusese lambriuri în hol, mochete persane în bucătărie (unde noi aveam linoleum) şi gresie în baie (unde noi aveam preşuri). După ce-l trimisese pe tata în Turcia cu rulmenţi după covoare (care deveniseră mîndria apartamentului), mama voia acum să pună faianţă şi gresie măcar în baie. Munca de lămurire a tatei n-a durat cine ştie cît, căci, între timp, şi sora lui de la Sibiu a luat o primă tranşă de bani, iar regula că la Caritas nu pot depune decît clujenii căzuse. Acum, orice cetăţean român îşi putea înmulţi banii. Era suficient să ai o sumă minimă de 20.000 de lei şi să te duci cu ei la Cluj. Şi s-a dus.

Cînd s-a întors, tata era cel schimbat la faţă. „L-am văzut pe Florin Piersic încărcînd bani cu sacoşa în portbagaju’ maşinii“, a exclamat el de cum a intrat pe uşă, „Trebuie să facem rost de mai mulţi. Săptămîna viitoare mă duc iar.“ Singurul care-i putea împrumuta o sumă de bani apreciabilă era bunicu’, numai că bunicu’ îi dăduse deja toate economiile de la CEC unchiului meu, care depusese la SAFI. Aşa că tata l-a întrebat ce valori mai are şi, în cele din urmă, l-a convins pe bunicul să vîndă mînzatul la abator şi să-i dea lui banii, urmînd să împartă profitul: „Nu pot fi amîndouă păcăleli. Măcar de la unii să luăm, şi oameni sîntem!“. Şi tata s-a dus din nou la Cluj, de data asta cu o sacoşă de bani.

Şi a început aşteptarea. Tata încercuise pe un calendar, aşezat sub geamul măsuţei din sufragerie, ziua în care urma să ridice primii bani, aduna şi readuna sumele de pe chitanţele prinse în bolduri, înmulţea şi reînmulţea, iar ochii îi sclipeau cînd calculatorul de buzunar îi afişa suma finală. Urma să aducem de la Cluj banii cu portbagajul. Urma să fim bogaţi. Ce gresie şi faianţă în baie, ne puteam cumpăra o maşină nouă! Mama se gîndea că am putea pune gresie şi-n bucătărie, iar asta ar fi bătut mochetele lu’ tanti Suzana, doar de-ar trece mai repede săptămînile!

Cu doar trei săptămîni pînă la primul termen, Caritas a căzut. Au mai trecut nişte ani pînă ne-am pus gresie şi faianţă în baie, dar bunicul a fost, pînă la urmă, cel mai păgubit, căci nici afacerea SAFI n-a ţinut. A fost supărat şi pe unchiul meu, şi pe tata, dar apoi unchiul meu l-a convins că de data asta cîştigul e la sigur, totul e garantat de stat, bunicul a vîndut un colţ de pădure şi banii au fost depuşi la FNI. Tata mai are şi acum, într-un sertar, chitanţele de la Caritas. Hîrtia s-a îngălbenit, iar boldurile au ruginit.