„Un personaj şi fărîme de adevăr“ - interviu cu regizorul Tudor GIURGIU

Publicat în Dilema Veche nr. 576 din 26 februarie - 4 martie 2015
„Un personaj şi fărîme de adevăr“   interviu cu regizorul Tudor GIURGIU jpeg

Cum aţi ajuns să faceţi un film pornind de la cazul procurorului Panait?

În 2002, ţin minte că am decupat cîteva articole din presa vremii, dar fără să am o convingere clară că e un bun subiect de film. În toamna lui 2007, am simţit nevoia să caut un subiect de film foarte personal, îmi doream să pot vorbi despre experienţa proprie de la TVR, despre naivitatea cu care am crezut că un sistem putred se poate schimba într-un timp foarte scurt, despre presiuni şi compromis, despre conflictul dintre propriile valori morale şi cele ale sistemului. Mi-am reamintit astfel de cazul Panait şi am început să recitesc articole, să caut pe Internet tot ce se putea găsi despre procuror şi, în foarte scurt timp, mi-am dat seama că povestea e mult mai puternică şi mai complexă decît mi-aş fi putut imagina. În primul rînd, nu-mi venea să cred tot citeam despre România anului 2002, despre corupţie, bani negri, servicii secrete implicate pînă în gît în tot felul de afaceri şi luptîndu-se între ele pentru o poziţie dominantă. Aveam senzaţia că parcă trăisem în altă ţară. Or, în acest context, gestul disperat al unui procuror tînăr, un vîrf al generaţiei sale, rămas singur şi supus unor presiuni inimaginabile, ei bine, gestul lui final căpăta o cu totul altă semnificaţie. 

Cum gestionezi un astfel de caz? 

Am început de la o lectură aprofundată a tuturor materialelor care au legătură cu subiectul. Îmi fac scheme, iau notiţe, subliniez tot ce mi se pare important pentru poveste. Fac un document separat cu tot ce nu înţeleg sau nu mi-e clar din detaliile reale ale întîmplării. În cazul de faţă, am primit multe documente şi dosare de la fostul procuror Alexandru Lele din Oradea (cel anchetat de Panait) care m-au copleşit total. Erau zeci de nume şi zeci de firme implicate în contrabanda cu produse petroliere descoperită de Lele. A durat mult pînă am înţeles schema savantă prin care lucrau evazioniştii, după cum la fel de mult timp mi-a luat să deprind un anume limbaj profesional folosit de magistraţi şi avocaţi. Apoi am început să mă întîlnesc cu oameni din anturajul lui Panait. Un rol esenţial a avut atunci colegul meu Vlad Trandafir, care m-a ajutat în toată perioada de documentare, a făcut fişe pentru fiecare personaj implicat în cazul Panait, de la Tănase Joiţa şi Rodica Stănoiu pînă la colegii şi rudele procurorului. Am lucrat împreună o cronologie a cazului, am pregătit seturi de întrebări pentru toţi cei cu care ne-am întîlnit. 

Cît documentezi acea realitate şi cît ajungi s-o ficţionalizezi? 

Am avut multe momente de pauză forţată în timpul scrierii primelor drafturi de scenariu tocmai pentru că îmi imaginam filmul ca fiind o oglindă extrem de fidelă a realităţii. Eram obsedat să urmăresc la sînge modul în care s-au întîmplat evenimentele şi să le găsesc apoi un echivalent filmic potrivit. Această preocupare pentru o excesivă acurateţe şi reflectare întocmai a realităţii s-a întors ca un bumerang împotriva noastră. Aveam multă informaţie şi cazuistică, ne lipseau însă personaje care să evolueze cu adevărat, un conflict şi o tensiune dramatică. Într-o versiune mai veche de scenariu, procurorul Cristian Panduru era aproape perfect. Bun, disciplinat, bine pregătit, incoruptibil. Lucian Pintilie mi-a spus, după ce a citit scenariul: „Dragă, nimeni nu vrea să vadă filme despre personaje impecabile, cu o conduită morală ireproşabilă. Arată-i erorile, slăbiciunile, compromisurile. Fă-l om“. Din acel moment, împreună cu Loredana Novak, ne-am permis nişte libertăţi pe care nu ni le luaserăm pînă atunci. 

E un demers detectivistic? 

Da, am făcut şi pe detectivul. Repet, am fost în situaţia de a face un film despre un om pe care nu l-am cunoscut în viaţa mea. E drept, o persoană publică, dar fără anvergura personalităţilor care apar în cărţile de istorie sau în show-uri TV. A fost un proces complicat de a construi un personaj de ficţiune pornind de la multe fărîme de adevăr, practic un puzzle format din toate discuţiile avute cu prieteni, rude sau martori. Mi s-a întîmplat de multe ori să ajung la capete de drum, să mă înfund în tot felul de detalii neimportante, după cum au fost şi oameni care, pur şi simplu, nu au vrut să stea de vorbă cu mine. Le aflam adresa din dosare şi mergeam peste ei. N-a fost deloc amuzant. 

Ce surprize v-a rezervat acest caz? 

Au fost coincidenţe, mai degrabă care m-au făcut să cred că, poate, nu e întîmplător că am ajuns să fac acest film. Cristian Panait era aproximativ de vîrsta mea, era fan al echipei de fotbal Dinamo Bucureşti (şi eu sînt „cîine roşu“), mergea la karaoke cu prietenii într-un bar din Teatrul „Ţăndărică“, loc frecventat şi de mine în perioada studenţiei, iar în timpul casting-ului, am ales un actor pentru un rol, fără să dea nici o probă. George Remeş, actorul în cauză, a fost studentul lui Panait şi a fost extrem de surprins să vadă ce propunere i-am făcut. 

V-a fost frică vreun moment? 

Cînd am filmat pe terasa de unde s-a aruncat Panait în gol, acasă la mătuşa lui. Îmi era teamă că nu voi putea capta, la intensitatea pe care mi-o doream, cel mai important moment din film. De fapt, era aiurea să „regizez“ cerebral, „la rece“, un moment extrem de dramatic, să vin cu o listă de cadre bine stabilită de dinainte, eventual cu un

pregătit minuţios, în condiţiile în care toată echipa era emoţionată şi actorul din rolul principal de-abia îşi găsea locul. 

La ce gen de reacţii vă aşteptaţi? 

Cred că vor veni mulţi români la film din interes şi curiozitate. M-aş bucura ca filmul să emoţioneze şi să mişte nişte conştiinţe. La modul ideal, filmul ar putea genera măcar o reparaţie morală adusă procurorului Panait: pedepsirea (sau măcar cunoaşterea) celor vinovaţi pentru determinarea sinuciderii. Ei sînt încă liberi, iar cei care l-au scos nebun, post-mortem, lucrează încă în justiţie.

e primul film la care am lucrat cu gîndul că îmi propun o misiune mai importantă decît a aduna mulţi spectatori şi a obţine premii pe plan internaţional, obiective pe care toţi cineaştii le au înainte de premieră. Filmul ăsta trebuie să le arate tuturor celor care se luptă cu sistemul că nu trebuie să ţii capul plecat, că merită să te lupţi pentru valorile şi principiile tale. 

a consemnat Ana Maria SANDU  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.