În textele din acest grupaj dilematic despre patriotism sau, mai precis, despre ce mai poate însemna el astăzi, întîlnim o imagine recurentă: cea a copilului aruncat odată cu apa din copaie. Printr-una dintre acele coincidenţe niciodată întîmplătoare, este exact reprezentarea pe care am avut-o cînd am propus subiectul numărului de faţă. Dragostea de ţară obligatorie din perioada ceauşistă, reminiscenţă a unei isterii naţionaliste mai vechi, felul fie mîrlănesc şi insultător la adresa altora, fie doar declarativ şi neangajant civic în care se mai declamă încă "iubirea de neam şi de ţară" ne-au îndepărtat de ideea de comunitate pînă la o ură şi un dispreţ de sine cu nimic mai prejos în aria penibilului decît patriotismul cu accente paranoice de odinioară. De la un absolutism colectivist cu consecinţe nihiliste, în spaţiul public se virează adeseori spre un relativism absolut, la fel de nihilist în implicaţii: nimic nu ne leagă, tot ce ţine de naţiune este un construct care abia aşteaptă să-şi găsească deconstructorul - atunci cînd nu este oricum contrazis nemilos de realitate.În numai două decenii, România a trecut prin schimbări uriaşe. Chiar dacă le-am fi dorit mai rapide sau mai temeinice, mai bine gîndite ori mai inspirate, nu putem nega că a trece din stadiul de posibilă Coree de Nord a Europei în ipostaza de a vorbi despre Uniunea Europeană din interior înseamnă practic să păşeşti într-un nou mod de existenţă. Cu consecinţe greu de imaginat în decembrie ’89, cum ar fi cei peste un milion de români care lucrează acum în ţările occidentale - un fenomen migraţional considerabil, ale cărui efecte în ceea ce priveşte schimbările sociale ulterioare sînt greu de evaluat în acest moment. A devenit patriotismul, în acest context, desuet? Devenind europeni, cel puţin din punct de vedere instituţional, ne putem dispensa de el sau există un conflict între identitatea noastră mai veche şi cea în curs de formare? Şi-a epuizat el toate înţelesurile? După cum o arată opiniile din acest grupaj, cel puţin în varianta lui civică, patriotismul nu este depăşit. Mai sînt încă lupte de purtat şi proiecte de realizat care pot fi duse la capăt doar pe baza unui efort şi a unei implicări colective. Un proiect necesar în spaţiul nostru ar fi, de exemplu, o societate civilă viabilă şi consensuală - prin care, la nivel comunitar, se pot constracara lucruri care apasă încă asupra societăţii româneşti, de la derapajele politice la corupţie.Apoi, patria nu se confundă cu spaţiul geografic şi administrativ al unei ţări. Trăim în patrii mai mici sau mai extinse, de la satul sau regiunea în care ne-am născut, pînă la o identitate est-europeană formată din atîtea acumulări comune de-a lungul istoriei. Ne recunoaştem în concetăţeanul întîlnit pe un aeroport internaţional sau în rusul siberian cu care putem împărtăşi amintirile unei traume colective. "Acasă" are mai multe înţelesuri, dar fiecare dintre ele este în mod potenţial unificator în sensul bun al cuvîntului. Putem privi "dragostea de patrie" prin prisma uneia sau alteia dintre identităţile noastre; ştim că, prin oricare dintre ele, ne întîlnim cu ceilalţi. (M. Ş.)