Un produs din toate punctele european, televiziunea publică a reprezentat timp de mulţi ani, în partea occidentală a continentului, o adevărată garanţie pentru un jurnalism bine făcut, informaţie şi ştiri imparţiale şi obiective, şi programe culturale şi educative de calitate. Cu alte cuvinte, televiziunea publică a fost cu noi pentru a oferi publicului ceea ce televiziunile comerciale, mult prea ocupate cu cifre de audienţă şi vînzare de publicitate, nu se sinchisesc să ofere foarte des.

Noile tehnologii

Aşa-numitul model european „dual“, în care televiziunea publică a convieţuit cu televiziunile comerciale, trece de cîţiva ani prin schimbări majore. Factorul cel mai important în această revoluţie este, cu siguranţă, dezvoltarea tehnologică. Noile tehnologii, mai precis digitalizarea echipamentelor de producţie şi transmisie, a adus cu sine numeroase schimbări în ceea ce priveşte accesul oamenilor la conţinut de televiziune. Timp de peste 50 de ani, audiovizualul a fost guvernat şi, în mod clar, îngrădit, de eterul limitat. Cu alte cuvinte, în fiecare ţară, existenţa unui număr limitat de frecvenţe a impus necesitatea reglementării foarte stricte a acestui domeniu. Televiziunea publică a fost rezultatul acestei realităţi. Parte din frecvenţe se acordă în ţările europene televiziunilor comerciale care trebuie să se supună unui set de reguli generale în ceea ce priveşte programele, iar o anumită parte dintre frecvenţe sînt rezervate televiziunilor publice care sînt guvernate de reguli mult mai stricte şi care trebuie să servească publicul larg.

Trecerea la televiziunea digitală înseamnă, printre multe altele, şi faptul că pe aceeaşi frecvenţă va fi posibilă găzduirea mult mai multor canale de televiziune. Combinat cu aceasta, expansiunea Internetului, unde practic accesul la informaţie este nelimitat, a schimbat complet datele problemei, ridicînd numeroase semne de întrebare chiar asupra raţiunii de a fi a televiziunii publice. De ce să plătim taxa de abonament pentru un produs pe care l-am putea găsi mult mai simplu pe alte canale informatice? Aceasta este marea dezbatere din Occident în aceste zile.

Televiziunea publică în Europa de Est s-a clădit mult mai tîrziu şi s-a dezvoltat în ultimele două decenii pe ruinele fostelor televiziuni comuniste de stat. Cu excepţia unui număr mic de state, printre care aş număra Cehia, Slovacia, Croaţia, din cînd în cînd Slovenia, procesul de transformare a televiziunilor de stat în instituţii publice autentice, pe modelul clasic al BBC-ului sau al televiziunii publice germane, a eşuat lamentabil. Au contribuit la aceasta clase politice total agresive, fără viziune şi fără experienţa unor societăţi deschise şi tolerante. Televiziunile publice, care ar trebui să fie guvernate de Consilii de Administraţie independente, rămîn în ţările Europei de Est baricade politice, terenuri de luptă ale variilor grupuri de interese politice şi de afaceri, de cele mai multe ori în strînsă legătură cu guvernarea. În acest context, deschiderea enormă adusă de Internet şi de creşterea ofertei informaţionale pe audiovizual fac din televiziunea publică în Europa de Est o instituţie desuetă, iar misiunea sa – total anacronică. Întrebarea este: se mai poate salva ceva din aceste instituţii, şi dacă da, ar avea sens o asemenea salvare?

Notă de plată

Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus, trebuie să ne uităm în primul rînd la finanţele televiziunilor publice. Modelul clasic de televiziune publică se bazează pe taxe plătite de întreaga populaţie. Aşa funcţionează BBC-ul, ARD în Germania şi televiziunea finlandeză. În Europa de Est, situaţia economică dezastruoasă după încheierea comunismului nu a permis introducerea unui astfel de model, pentru simplul fapt că populaţia în aceste state este prea săracă pentru a-şi permite să susţină singură o astfel de instituţie. În consecinţă, cele mai multe televiziuni publice din regiune au adoptat modele-hibrid, combinaţii de taxe de abonament, bani de la bugetul de stat şi publicitate.

Iarăşi, de cele mai multe ori, sistemul de finanţare a funcţionat ca instrument de control în mîinile statului şi ale clasei politice. Dar dacă, pînă acum, televiziunea publică era un instrument de manipulare major, tăvălugul televiziunilor comerciale a scăzut enorm popularitatea televiziunilor publice. Criza economică s-a adăugat acestor probleme. Toate acestea au dus, în ultimii cinci ani, la falimentul televiziunilor publice în regiune.

Televiziunea publică din Slovacia a fost salvată acum doi ani de la înec printr-un ajutor de la stat, dar nu se ştie ce se va întîmpla după ce banii se vor epuiza. Televiziunea publică maghiară nu a avut anul trecut bani nici să participe la concursul de muzică Eurovision. În Macedonia, plătitorii taxei de abonament au încetat în urmă cu doi ani, în proporţie de peste 90%, să plătească banii pentru televiziunea publică, guvernul salvînd instituţia prin redirecţionarea către televiziune a unor fonduri de la aeroportul din Skopje. În Polonia, una dintre ţările unde televiziunea publică a reuşit cît de cît să îşi menţină audienţa, vocile celor care cer eliminarea taxei de abonament s-au înmulţit simţitor în ultimii doi ani.


Despre viitor

În aceste condiţii, este clar că televiziunile publice în Europa de Est îşi trăiesc ultimul suflu. În Occident, televiziunile publice majore se schimbă enorm în aceşti ani, pentru a se adapta la noul context informaţional şi la schimbarea generaţiei de consumatori media. Am fost şi rămîn un susţinător al ideii de televiziune publică. În munca pe care o fac, dar şi în timpul liber, realizez că programele pe care le caut în ţările unde lucrez sînt majoritatea prezente exclusiv la televiziunile publice. Vorbesc de ştiri cît de cît obiective, credibile, vorbesc de producţie de film şi teatru, vorbesc de informaţie culturală.

Crizele politice sau economice au arătat cît de fragil poate deveni echilibrul informaţional. Anul trecut, blocada informaţională din România, la ordinul mogulilor din media, a fost un exemplu de astfel de alunecuş. În asemenea situaţii, televiziunea publică ar trebui să fie garanţia ultimă pentru o sursă neviciată de informare. Dacă ne gîndim din punctul acesta de vedere, televiziunea publică este indispensabilă. Însă, în actualul context, o astfel de instituţie trebuie clădită de la zero. Televiziunile publice în Europa de Est sînt animale greoaie, angajatori-monstru de mii de oameni la cheremul grupurilor politice, cu reputaţii demult compromise, care mănîncă sume colosale.

Nu cred că vreuna dintre aceste instituţii din Europa de Est se va putea transforma în organizaţii robuste, viabile financiar şi cu adevărat în serviciul public. Dacă vrem un asemenea post, trebuie să fie ridicat din temelii.

Marius Dragomir este editor şi director de publicaţii la programul media al Institutului pentru o societate deschisă de la Londra.